Lasă să fiu cea care ratează barca de salvare
Care pierde ultimul tren.
E plin pământul de amazoane.
E plină lumea de maestre în arte marţiale.
De eroine, de instruite, de profete.
De cutre dârze care pot înfrunta urgiile cu degetul mijlociu ridicat
E plin de muieri care s-au călit şi tăbăcit şi au învăţat să scuipe şi să muşte
De neînfricate protestatare
De Ane care fac ceva pe opera lui Manole
Sunt pline ochi oraşele de femei mai tari ca Hercule
care îşi ascut armele zi şi noapte
care au toate răspunsurile
care răzbat prin arşiţă prin beznă prin gunoiul prejudecăţii
prin tranşeele urbane
N-am să mă antrenez în ringurile lor de luptă.
Să mă lovească toţi, să mă calce în picioare amazoanele cu bocancii lor de firmă
Să mă ia la trei păzeşte cinicele destoinice
Să fiu eu penibila, dezmăţata, nenorocita
care sângerează din toate încheieturile
şi refuză să-şi spună singură vorbe magice
sau să se mângâie în oglindă
Aia care habar n-are de nici unele
care îşi cere mereu iertare
care se lasă folosită de bunăvoie
care nu poate care nu răzbeşte
care nu ştie nici un răspuns
o creatură fragilă şi dependentă
de privirea şi dorinţa altora
căreia îi pun pricepuţii eticheta de masochistă
o fraieră ameţită
batjocorită de învingători
un corp plutind în derivă printre istorii dezmembrate
care nu se poate salva singur
în care dorinţa de a fi dorit şi-a încrustat tirania
o piele-diafană făcută din ceaţa dimineţilor din mătăsurile nostalgiei
făcută să capteze cele mai fine note ale extazului şi ororii
un corp în care au rămas încrustate toate urmele refuzului de a coopera cu singurătatea
cu indiferenţa
ultima femeie