Ce voiau acel Răsărit? Părea unora, mai cu seamă în acei ani şaptezeci autohtoni, că japonezii vor fi descoperit Graalul, cupa în care să se amestece misterios tradiţia cea mai străfundă cu modernitatea cea mai avansată, rezultând alchimic o arhitectură contemporană "cu specific naţional". Una plauzibilă, însă, spre deosebire de chertările monumentale în beton şi pseudo-brâncuşismele cu care s-au umplut "centrele civice" ale "municipiilor reşedinţe de judeţ". Într-adevăr, Kurokawa oferea motive să ne gândim cu nostalgie cum pricăjitele noastre prispe ar putea fi asemenea acelor engawa ale lui. Spaţii intermediare, nehotărâte - nici afară, nici de tot înlăuntru - cum era şi caracterul de supravieţuitori al rrromânului ante-decembrist. Teoria lui Kurokawa, cu privire la ce recupera el şi de ce din perioada Edo, care e legătura din capsulele sale şi lecticile perioadei respective, nimeni nu voia să o absoarbă critic. Avusesem noi perioade echivalente, altele decât cea brâncovenească? Altora li se părea, pur şi simplu, că japonezii au descoperit un alt mod de a fi contemporani, că au descoperit aşadar diferenţa în interiorul marii asemănări cu sine a modernităţii târzii.
Iată de ce, preluând din zbor un prilej oferit de revista Octogon, mă grăbesc să ofer la rândul meu motive de a iubi în continuare arhitectura japoneză, cu totul altele decât cele de până acum şi, mai cu seamă, întruchipată de cu totul alţi reprezentanţi.
1. Pentru necesităţile de astăzi ale României, orice posibilitate de a scurtcircuita complicatele mecanisme ale unei industrii deja defuncte este un câştig, în primul rând ca preţ, în al doilea rând ca exerciţiu de dezintoxicare a sitului de enormele depozite de beton neperisabil şi în ultimul rând, dar nu mai puţin important, ca punere în paranteză, în mod deliberat, simbolic, a perioadei comuniste; dacă regimul comunist şi-a asumat betonul ca material de construcţie favorit, este un bun prilej de a-l repudia şi prin repudierea materialului care îl eternizează. Un exerciţiu similar poate fi făcut pentru oţel şi pentru aluminiu, ca şi pentru materialele plastice, la fel de contaminate de retorica regimului comunist; ele însă au avut un destin minor în construcţiile postbelice; dar este un exerciţiu de asemenea sanitar de a le evita, de asemenea, cel puţin pentru o vreme.
Insist: ca materiale noi; pentru că, altfel, există un potenţial uriaş de refolosire a metalului, aşa cum se găseşte el pus în operă în arhitectura industrială, în conducte nefolosite, în statui inutile, în macaralele abandonate (la concursul pentru eradicarea sărăciei din 1998 Bucureşti s-a propus folosirea de pildă acestora ca structuri pentru case sociale de urgenţă; aşa după cum ştiu de cel puţin o intenţie de a le folosi ca un monument "funerar" pentru noul centru civic bucureştean). Despre proiectele de refolosire a acestui material în noi configuraţii spaţiale, de felul celui care desface Combinatul de la Călăraşi şi îl asamblează în oraş ca opere de artă, sau al programul HAR, voi avea ocazia să mai vorbesc. Mai amintesc aici doar pe tânărul arhitect finlandez Matti Sanaksenaho, care a făcut o serie de instalaţii temporare pe străzile din Helsinki, incluzând un zid de metal ruginit recuperat din docurile oraşului: rescriere a oraşului de după colaps, folosind chiar materialele apocalipsei - o (re)facere a lumii din resturile rezultate din sacrificarea câte unui gigant implauzibil, care i-a dat naştere în felul strâmb în care a găsit-o colapsul său. Matti Sanaksenaho s-a lansat de altfel prin pavilionul ţării sale din 1992, care urmează tradiţia folosirii lemnului pe care a impus-o compatriotul său Alvar Aalto la pavilioanele antebelice pe care le-a proiectat pentru expoziţiile mondiale (Paris, 1937; New York, 1939).
Revenirea la materialele naturale după episodul modernităţii este cu atât mai posibilă cu cât, iată, o a treia generaţie de arhitecţi hi-tech (după aceea primă a metalului şi după cea secundă a sticlei) pune în operă, cu precizia pe care tehnologiile de ultimă oră o oferă, o extrem de sofisticată arhitectură din materiale naturale: piatră naturală, lemn, cărămidă. O întreagă arhitectură franceză contemporană s-a structurat deja în preajma acestei abordări sensibile la adresa mediului.
2. Există de asemenea chiar exemple de materiale de construcţie atipice, care ne vin dinspre Japonia: bambus (Kengo Kuma) sau tuburi de carton (Shigeru Ban). Kengo Kuma propune serializarea suprafeţelor vibrate din bambus care să devină perete, umbrar pentru prispele sale profunde şi, astfel, intelectualizează, aduce la zi expresia arhitecturii vernaculare locale; să ne amintim că această incapacitate aparentă de a evada dintr-o expresivitate pre-modernă, vernaculară, este ceea ce modernii reproşează materialelor naturale. Or, lucrările lui Kengo Kuma nu numai că infirmă această prejudecată, dar arată cum un material "slab" poate deveni ingredientul pentru o arhitectură de dimensiuni şi expresie urbane şi izbitor de contemporane.
Shigeru Ban pe de altă parte, modernist şi admirator al caselor de sticlă ale lui Mies van der Rohe pentru că acesta ar fi "obţinut o continuitate completă între interior şi exterior printr-o faţadă integral de sticlă" (The Economist 1-7 aprilie 2000, pg. 84) Casa lui "îmbunătăţeşte" proiectul miesian prin aceea că pereţi compacţi pot fi adăugaţi sau scoşi după trebuinţa vizibilităţii sau a climei. Dar el este şi un post-modernist, în sensul în care celebrează în lucrările sale recente acele "weak materials" care par mai degrabă rezultat al reciclărilor decât al unei industrii eroice. Shigeru Ban face case şi chiar biserici din tuburi de hârtie. Adăposturi temporare pentru refugiaţii recentelor conflicte sau cataclisme - iată un mod la fel de eficient de folosire a hârtiei şi cartonului ca şi pavilionul japonez de la Expo 2000 Hanovra, care va fi fiind integral reciclat după încheierea expoziţiei. Perisabilitatea extremă a materialului se întâlneşte fericit cu tradiţia sa arhitecturală în vernacularul japonez. Cu alte cuvinte, Shigeru Ban, inventând, (re)descoperă de fapt.
La Hanovra s-a configurat un teren de încercare pentru o cantitate impresionantă de pavilioane situate, ca să zic aşa, în "ariergardă". O arhitectură "soft", dar nu în sensul folosirii unor false metafore organice (forme curbe din plastic sau metal), ci a materialelor naturale, dacă nu chiar a naturii vii înseşi: pavilionul românesc, pentru prima dată în perioada postbelică interesant ca arhitectură, pare să nu fie nimic altceva decât vegetaţie crescută pe o structură metalică.
3. Nu pentru a-i copia pe cei doi i-am prezentat aici. Argumentul meu este acela că o arhitectură care se poate auto-susţine, accesibilă ca preţ, contemporană ca expresie, deopotrivă adecvată zonei urbane ca şi celei rurale, poate fi în întregime concepută astăzi din materiale naturale (cu excepţia zgârie- norilor şi a arhitecturii "monumentale", fireşte). Între pământul nears (chirpici) şi piatra naturală (sau recompusă), trecând prin întreaga zonă de pământuri arse, de la cărămidă la ceramică pe de o parte, respectiv între lemn şi sticlă pe de altă parte, întreaga gamă de materiale, fiecare cu propria expresie contemporană care, aşa cum am văzut, nu este doar posibilă, ci şi extrem de sugestivă, stă la dispoziţia arhitecţilor care au uitat-o. În funcţie de necesităţile programului şi de ceea ce oferă locul, ele pot fi folosite cu succes în a face o arhitectură care se poate revendica din spiritul tradiţiei oricum mult mai bine decât orice "chertare" sau "lingură" în beton monumental (răposatul "funcţionalism liric" de care plini sunt anii şaizeci şi şaptezeci, de la Circ, Teatrul Naţional, case de cultură ale sindicatelor şi sedii ale partidului comunist, îndeosebi cele ale şcolii lui N. Porumbescu dintre 1967 şi 1987.)
Cu siguranţă, cel puţin în ceea ce priveşte situaţia dramatică a lipsei de locuinţe sociale, un program pilot bazat exclusiv pe materialele şi pe resursele locului (lut, cărămidă, piatră, lemn, puţuri de apă, toalete chimice) se poate organiza extrem de rapid. El ar avea rezultate imediate şi prin implicarea celor direct interesaţi în ridicarea respectivelor case. În plus, acestea ar fi temporare şi, fără a marca irecuperabil solul, se poate imagina o situaţie în care, în timp, dispărând necesitatea de adăpost imediat, se vor putea elibera rapid amplasamentele. Or, asemenea proiecte nu există nici măcar ca intenţie sau ca simulare pentru situaţii de calamitate, într-o ţară care este expusă inundaţiilor anuale (din prostia regimurilor postbelice şi din delăsarea locuitorilor) şi peste care planează iminenţa unui cutremur de mari proporţii.
Ca ultim argument în favoarea materialelor, invoc tradiţia vernaculară. O revizităm adeseori, dar fără o reală inspecţie a ceea ce este interesant şi actual în ea; apelul la materialele locului este una dintre lecţiile pe care şi astăzi le putem învăţa din Muzeul Satului (celelalte, pe care deja am discutat-o, sunt imprecisa specializare a spaţiilor interioare şi regulile slabe de articulare a acestora în întreg). Este evident, spuneam, că la fel procedează Shigeru Ban. Nimic nu e de copiat, totul e de interpretat, dar strict prin filtrul adecvării la contemporaneitate. Tema prispei, continuu să cred, este neexplorată îndeajuns. CEC-ul de la Piaţa Alba Iulia din Bucureşti, al lui Şerban Sturdza, pare că o redeschide.
Din nefericire, este un izolat exemplu pozitiv în arhitectura post-1989 şi acela făcut în răspăr. Japonezii mai au de aşteptat până să ne convingă şi până să fie receptaţi cu adevărat...