Despre originalitate în arhitectură

Ordinul Arhitecţilor din România, Filiala Bucureşti, a organizat sâmbătă, 27 ianuarie 2018, o întâlnire cu doi avocaţi ai firmei Wolf Theiss, specializaţi pe teme legate de legislaţie a dreptului urbanistic. Pe Sebastian Boţic, cel care a vorbit cel mai mult pe tema proprietăţii intelectuale în general şi, mai aplicat, pe tema protejării originalităţii în cazul arhitecturii, îl cunosc de multă vreme. A studiat în paralel urbanismul şi ştiinţele politice, apoi, după un doctorat la UAUIM pe care l-am îndrumat în cotutelă cu dl.prof.dr. Mircea Dumitru, rectorul UB, a făcut şi dreptul, unde pare că acest traiect sofisticat pare să îşi fi găsit debuşeul optim. Nu doar că a fost primul meu doctorand (în paralel cu Mariana Niţu, care, însă, a plecat dintre noi nedrept de devreme, pomenită fie-i amintirea ), dar îl şi consider un bun prieten. Expunerea lui a fost elocventă, aplicată pe textul legii şi, mai ales, de folos pentru colegii arhitecţi care au avut, au sau vor avea astfel de probleme deloc de neglijat, câtă vreme nu incumbă doar un drept moral al proprietăţii, ci şi pe unul material.

Dar tema originalităţii, dacă pe ea o discutăm, merită un comentariu cultural mai larg, spre a fi înţeleasă astăzi. În arhitectură, profesiunea de arhitect, ca autonomă faţă de altele (în vechime cea de arché-tekton, apoi, după renaştere, cea de gentleman-architect), este de dată mult mai recentă decât suntem tentaţi să credem: are, poate, doar circa trei sute de ani. Autoratul unei clădiri este mai veche, ştim autori de clădiri care nu erau neapărat arhitecţi, de la Imhotep cu a sa piramidă primă (la Saqarah, acum restaurată), dar care era mare preot mai mult decât arhitect la Vitruviu şi de la Michelangelo sau Leonardo da Vinci până la destul de mulţi creatori fără diplomă de studii formale de arhitectură (Le Corbusier sau Ricardo Bofill sunt nume prime, care ne vin în minte). Cât priveşte tema originalităţii, aceasta este şi mai nouă: ea devine criteriu de valoare abia în modernitate (pe care, însă, trebuie să o definim ca post-luministă, totuşi). Până atunci şi până azi, în anumite culturi tradiţionale şi, oricum, în ceea ce priveşte arhitectura vernaculară), a proiecta o casă sau un edificiu însemna a participa la un model consacrat, instanţiindu-i acestuia trăsăturile exemplare. Până astăzi, a proiecta un locaş de cult, spre pildă, mai cu seamă unul ortodox, nu înseamnă să dai formă edificată la ceva nemaivăzut. Noutatea este doar o participare proaspătă la sentimentul originarului, spunea undeva Andrei Pleşu, într-un asemenea sistem cultural care privilegiază modelele exemplare, (arhe)tipurile, repetiţia cu regulă de iteraţie, în care, însă, vizibilă este în primul rând înscrierea într-o clasicitate care este proprie arhitecturii (trimit, spre edificare culturală, la teoria lui Aldo Rossi din Architettura della Cittá, din 1966). Variaţiile de scară, de materialitate, de amplasare geo-culturală, nu sunt de natură a arăta diferenţa, ci de a celebra asemănarea cu cele mai ilustre exemple ale tradiţiei.

Prin urmare, pare că sugerez cumva că tema e superfluă? Nu. Legea e lege şi ea decurge dintr-o protecţie publică a creaţiei intelectuale în general şi a celei artistice în particular, dintr-o descriere şi ocrotire a drepturilor morale şi patrimoniale ale autorului, individual sau colectiv. Prin urmare, este mult de recompus în orizontul modernităţii spre a identifica ingredientele şi criteriile originalităţii.

Mă mulţumesc a pune întrebarea, care s-a mai pus şi la care eu am răspuns pozitiv, spre marea mirare a unor prieteni: este răposata Anca Petrescu autoarea Casei Republicii, sau putem dispune după dorinţă de lucrarea al cărei arhitect şef a fost, până la moartea sa prematură?