Dar... la urma urmei, omul îşi făcea un interes, mai mult, nu cheltuia marafeţii aiurea pe nişte ciumeţi de fotbalişti sau pe mai ştiu eu ce; iar banii nu erau "traşi" din afaceri cu statul, asta era ceva. Nu mai spun că şi ajuta nişte pîrliţi de scriitori, lucru atît de rar în ţara românească. Sau poate chiar, mai ştii, Mătăsaru îşi oferea iluzia că reprezintă o valoare intelectuală, dacă stă alături de protejaţii săi cu ştaif - intelectualii.
Nu ne-a cerut în schimb nimic, nu s-a băgat în activitatea noastră editorială, cum au făcut alţi noi îmbogăţiţi mai hîrşiţi, nu a căutat să ne influenţeze în vreun fel. Ţin minte că ne-a cerut doar (am fost şi eu la discuţiile în urma cărora ne-a preluat) să-i angajăm la revistă o nepoată. Fata era studentă nu ştiu la ce facultate şi avea nevoie de un ban de buzunar acolo. Bine, moşule, o angajăm, că doar o plătim tot cu mălaiul matale, ziceam (în gînd, fireşte). Era o fată discretă, simpatică, venea la sfîrşitul lunii, bea o cafea cu fetele la secretariat, se hlizea cît se hlizea la bancuri şi pe urmă lua saielele, aşa zicea. Atîta tot. După aceea i s-a urcat binele la cap şi plănuia să înfiinţeze o revistă separat. Mă găsise nu ştiu cum pe mine, mă simpatiza că eram băncos şi cam singurul care o lua în seamă. Şi fata (n-am ştiut niciodată cum o chema) mă bătea la cap: "Hai, mă, să punem de-o mămăligă o revistă, că vorbesc eu cu unchiu-meu şi ne dă bani." Cu stilul meu de rac, combinat cu cel de broască şi ştiucă, cunoaşteţi fabula, am bătut pasul pe loc în stilul moldovinesc tradiţional, încet, încetişor şi pi loc, pînă ce fata s-a răzgîndit, s-a mutat cu facultatea la Bucureşti. Ducă-se! am răsuflat uşurat, mai binele pe care-l visa ea era duşmanul binelui în curs, aşa că...
La sindrofia de la Unirea a venit lume peste lume: ziarişti de toate culorile, politicieni de toate urdorile, politruci reşapaţi, actoraşi stilaţi, băieţi şi fete de bani gata, damicele, jagardele, borfete, curvete, ba şi o faţă bisericească (unii ziceau dos) intens mediatizată. O moderatoare siliconată dădea cuvîntul unor afacerişti de importanţă judeţeană - în ordinea ifoselor şi burţilor. Pe urmă s-a dat drumul la muzica de ţoape (cu sonorul la maxim, bineînţeles), la bufetul suedez şi la ţopăiala de gînsaci îndopaţi a politicienilor. După ceva timp, cînd spiritele strămoşeşti s-au încins la sîrbele îndrăgite şi îndrăcite, m-am strecurat prin kitschul folcloric ambalat în mîndrie naţională, apropiindu-mă de Mătăsaru, care era încercuit de burţi sferoidale şi flancat de muşchi de gorile. Lîngă patron era şi miss Minnesota, o româncă trăsnet, brunetă înaltă şi subţire, cu trăsături nu teribil de frumoase, însă cu un chip angelic care mă băga în boale (un amestec de Audrey Hepburn şi Ingrid Bergman din Gaslight). Noroc că fata nu a vorbit deloc, ca să nu mă deziluzioneze. Încercam să-l abordez pe Mătăsaru pentru Virgil, colegul meu de gimnazială. Virgil, acum crîşmar de frunte la Irbiceşti sau Irbiceni, că, nu-i aşa, decît buticar la oraş, mai bine-n satul tău fruntaş, voia atunci să-i propună nu ştiu ce afacere lui Mătăsaru. Iar eu, mă încuraja Virgil, eram un intim al patronului, aşa că m-a rugat să-i pun o vorbă. I-am spus lui Virgil că i-am deschis o dată uşa lui Mătăsaru, la asta se reducea "intimitatea" noastră, dar el nu şi nu, cică să-l introduc. În fine, m-am apropiat cu chiu cu vai de Mătăsaru şi am reuşit să-l prezint pe Virgil, care se strecurase printre chefuitori după mine ca o zvîrlugă. Au început o discuţie, dar golanul de Virgil nu i-a propus o afacere lui Mătăsaru, cum îmi spusese mie, ci i-a cerut nişte bani ca să pornească o afacere.
- Gagiule - i-a pufnit în nas Mătăsaru fumul din suletele de trabuc, în timp ce-şi potrivea burta - începe o afacere, cum am început şi eu, fă nişte bani, cum am făcut şi eu, şi pe urmă vino la mine să te împrumut cu bani. Ai înţeles?
Ne-am retras cu coada între picioare. Pe cînd mă ciondăneam cu Virgil, fiindcă îmi trăsese clapa şi mă făcusem de cacao faţă de patron, vine în colţul nostru Măriuca, dactilografa de la Vremea.
- Onule, îmi zice, pe aici s-a cam terminat petrecerea. Ia-l pe Hohol şi veniţi la noi în seara asta, că vine şi Codruţa, spune-i asta.
- Păi, de unde să-l iau, că Hoholul nu-i aici?
- Ba da - îmi zice Măriuca - e la intrare, mergi şi vorbeşte cu el.
Merg, într-adevăr Hoholul era acolo. Îl cheamă de fapt Sorin, l-am supranumit Hoholul, după porecla pe care o dau ruşii cazacilor ucraineni, fiindcă purta o mustaţă pe oală, căzăcească şi, în general, avea ceva de personaj scos din Taras Bulba sau din Mirgorod (numele ucrainean al lui Gogol este Mikola Vasiliovici Hoholi). Îl ştiam încăpăţînat ca un catîr, motiv pentru care l-am învăluit cu tot felul de vorbe pînă la a-i spune că Măriuca ne-a invitat la ea. Cînd colo, Hoholul a acceptat pe loc. Atunci nu ştiam că i se aprinseseră călcîiele după Codruţa. Măriuca, mai perspicace, a aranjat astfel lucrurile ca cei doi să se întîlnească. Deh, fetele se ajută discret între ele, cînd vine vorba de chestii de astea; bărbaţii sînt mai tălîmbi, pricep mai greu.
Buuun! Lăsăm tămbălăul de la Unirea, fiindcă oricum exhibiţionismul şi scălîmbăiala cu iz alcoolico-patriotic mă scîrbeau, şi plecăm spre locuinţa Măriucăi. Ea plecase înainte acasă, Codruţa o aştepta acolo. Nu ştiu de ce nu a venit Codruţa la petrecerea de la Unirea. În calitate de corectoare la Vremea, trebuie să fi fost invitată şi ea. Să se fi simţit timorată cumva, marginalizată, de nu a venit? Constatasem, ce-i drept, că era cam complexată. De felul ei era ţigancă, însă nu ţigancă obişnuită, ca să zic aşa, ci de cort, de şatră. A fost înfiată de o româncă. De fapt, nu ştiu exact dacă a fost înfiată sau nu, habar n-am cum a ajuns din cort în apartament de bloc, dar Codruţa a fost crescută de această femeie singură. Mama adoptivă era însă băutoare fruntaşă, beţia accentuîndu-se odată cu anii, şi intolerantă cu fata. Totuşi Codruţa a rămas pe linia de plutire, a învăţat bine la şcoală, a făcut filologia şi a fost repartizată într-un sat la dracu-n praznic. Imediat după Decembrie '89 s-a apucat să facă a doua facultate, tot filologia, la secţia de latină. Se săturase de vălătucit glodurile în satul acela de la mama dracului. Aşa se confesa pe culoarele Universităţii, unde am întîlnit-o întîmplător. Dar nu voia să afle nimeni că face a doua facultate, numai eu şi Măriuca, prietena ei, ştiau de chestia asta. Îi era ruşine faţă de colegi că la 27 de ani s-a apucat din nou de facultate - ţi-am spus că era cam complexată. Peste doi ani, o profesoară de latină de la liceul Ibrăileanu ieşea la pensie, postul rămînea liber, iar Codruţa, care termina facultatea exact peste doi ani, viza ocuparea acelui post. Pînă la urmă Codruţa a terminat, profesoara a ieşit la pensie şi s-a dat concurs pentru ocuparea postului vacant. Codruţa avea cele mai mari şanse dintre fetele candidate, era susţinută chiar de profesoara recent pensionată, dar în ultimul moment s-a prezentat un băiat din Basarabia foarte bine pregătit, care şi-a dat seama imediat de nivelul concurentelor şi le-a spus: "Fetilor, puteţi să vă ştergeţi pe bot, eu am să ocup postul." Aşa a şi fost. Codruţa a rămas în continuare, cu tot cu cele două facultăţi, să înfrunte noroaiele, viscolele şi aşteptările îndelungi ale autobuzului hîrbuit de navetă. Îşi completa veniturile cu jumătate de normă de corectoare la Vremea. În plimbările noastre cu pălăvrăgeli (după întîlnirea accidentală de la Universitate am legat un fel de amiciţie) mi-l tot bîrfea pe băiatul acela din Basarabia, nu-l putea că i-a luat în ultimul moment postul. Ce căuta el în ţara noastră? Să stea acolo pe fundul lui, în Basarabia lui şi să-i "latinizeze" pe basarabeni, că au nevoie! Mă abţineam cît puteam, fiindcă o ştiam supărăcioasă şi cam repezită, dar îmi stătea pe limbă să-i răspund cu aceeaşi monedă: Dar tu ce cauţi între români, fato? Trebuia să stai acolo, la locul tău din şatră, cu ţiganii tăi! Bineînţeles, nu puteam să o ironizez atît de aspru. În fine, poate asta era limita ei de sus, căci străbătuse totuşi calea de la ţigancă corturăreasă la intelectuală aleasă, nu puţin lucru, iar acest drum era ca şi cum ar fi ars etapele pe scara darwiniană de la gorila cu fruntea teşită la homo sapiens cu mintea rătăcită.
Era o fată sensibilă, manierată, excesiv de manierată. Aflasem doar din întîmplare despre originea ei, unii colegi de la Vremea nici nu ştiau asta. Vreau să spun că era "de-a noastră", nu se deosebea cu nimic de celelalte fete, nici măcar prin faptul că era brunetă şi avea nişte ochi negri, uleioşi, de măslină plutind în albul din jurul corneei. Ea însă trebuie să fi avut unele, cum să zic, sechele. Eram odată, primăvara, pe Străpungerii, la plimbare cu ea, cu Măriuca, Fănica şi prietenul ei (să fi fost şi Hoholul? parcă nu). O cioară dintre cele care zburau pe deasupra noastră s-a găinăţat, dar unde? drept în capul Codruţei. Uite aşa, se mai întîmplă. I-a căzut găinaţul pe păr şi pe umăr. Vai! am început toţi s-o consolăm, Măriuca a început s-o şteargă cu batistă. Iar Codruţa a zis atunci cu năduf:
- Măi, cioară sînt, cioara m-a găinăţat! Pe mine m-a ales: cioara la cioara trage.
Era necăjită rău! De asta spun că o rană mică, un complex tot trebuie să fi fost ascuns în adîncul ei; era emancipată, educată, dar în inima sufletului ei o apăsau originile. Cel puţin aşa cred eu.
(va urma)