Discuţiile se legau şi nu prea. M-am interesat de greva de la CFR, dar Sebi nu avea noutăţi. Măriuca şi Codruţa au lungit subiectul reţetei de tiramisu, avînd dubii asupra celor 400 sau 500 de mililitri de cafea tare fără zahăr. Apoi am trecut, ca tot românul, la politică. Stăpînit de prea multe emoţii, aşa cred, Sorin vorbea la început în fraze convenţionale sau tăcea stupid. Nu era genul de om de lume, care să ştie să vorbească tăcînd şi să tacă vorbind; scotea vorbele cu forcepsul, iar de tăcut tăcea ca prostul. Codruţa, dimpotrivă, şi-a intensificat debitul flecărelilor, probabil şi ea ca să-şi camufleze emoţiile.
Subiectul discuţiilor era naţional-comunismul ereditar care ne păştea. Iar Ion Iliescu, bineînţeles, era omul momentului, calul de bătaie al intelectualităţii române din acei ani. Aşa că l-am beştelit şi noi care cum ne-am priceput, pe el şi pe tot neamul lui, ducă-se unde-a dus surdul roata şi mutul iapa, a concluzionat Măriuca. Dar va veni vremea să plătească, Dumnezeii mamei lui, scuipa foc şi pară Sorin, că poporul îl va judeca. Şi mai este în acelaşi timp opinia publică occidentală, care va lua la rîndul ei cunoştinţă de ceea ce pot face placul şi pofta unui pumn de nesătui, într-o ţară bogată, cu un popor puternic, inteligent şi dispreţuit în cele mai sfinte aspiraţii şi drepturi ale lui.
Atunci Codruţa, cu un ton bătăios şi certăreţ, zice:
- Care popor inteligent, Sorine? Minerii? Muierile de la APACA? Ăla care a votat ca pe vremea lui Ceaşcă cu 90 şi la sută?
- Adică tu... adică tu ţii cu Iliescu şi cu...
- Nu ţin, dar...
Sebi ameţit-ameţit, dar şi-a dat seama că spiritele se încinseseră prea mult, aşa că a început în spiritul chiflicelei lui moldovineşti:
- Stai, Codruţa, stai! Staţi, fraţilor! Măi, Sorine, ce dracu, hai să mai bem un pahar de vin. E de la Leţcani, din via mamei.
Au tăcut amîndoi, dar spumegau. Sorin parcă uitase pentru ce venise. Bea pahar după pahar, gîndindu-se pesemne să se calmeze. Codruţa gîlgîia de furie şi ea. Nu ştiu exact ce nivel intelectual avea, dar îşi însuşise stilul, era politicoasă, decentă, nu reacţiona mîrlăneşte. În afară de asta, era citită, iute la minte, spirituală. Mă întreb uneori ce voinţă, ce tărie de caracter o înălţase pe această fată, crescută în condiţii atît de vitrege, la piscul unde putea afla fie măcar numai de existenţa lui Cioran sau Kierkegaard? Însă Codruţa nu "se trăia" ca gînditoare, nu avea dileme şi anxietăţi intelectuale şi nu era o reflexivă prin definiţie. Avea o gîndire naturală, reacţiona instinctiv, curajos şi adesea în spirit de frondă. Chiar dacă ar fi reflectat mai adînc asupra psihicului ei, probabil că nu ar fi ajutat-o cu nimic. Era o instinctivă, cum am spus, iar emoţiile ei precumpăneau asupra raţiunii. Impulsurile emoţionale o sufocau ca nişte cheaguri de sînge ce obturau arterele umflate, cheaguri împinse viguros de şuvoaie de sînge viu, tînăr.
Pe urmă ne-am apucat să vorbim despre Europa, tot critic, desigur, ca să nu dezminţim vîna tradiţională românească. Sorin a dat tonul:
- Ideea de familie în Europa nu mai există, în orice caz, nu aşa cum o concepeau părinţii europenilor de azi - ultima generaţie care mai avea noţiunea de familie ca fundament al societăţii şi al unei culturi ori al unui popor. Drept consecinţă, ideea de naţiune nu îi mai mişcă. De mici li se inoculează ideea că trebuie să se ruşineze de naţiunea lor! Hătui! Unica valoare rămîne banul, unicul deziderat - banul calat pe consumerim. Tradiţiile s-au dus şi ele dracului.
Sebi face conciliant:
- Ei, mai au totuşi tradiţii. Dacă nu umblă cu capra şi cu ursul nu înseamnă că nu au tradiţii.
Sorin vîntură din mîini nervos:
- Nu despre asta-i vorba! O Europă fără bazele ei iudeo-creştine nu este Europa. Dezrădăcinarea asta a Tradiţiei cu "T" mare duce la crearea unor mutanţi ce vor fi legaţi doar de Zeul Ban, de hedonism şi animalitate. Apoi va veni neantul: metisarea, anarhia, dezastrul şi venirea Jupînului "salvator", care înseamnă sclavia absolută.
- Ce jupîn salvator? Hristos? întreabă Sebi.
- Nu! Antihristul.
Codruţa nu întîrzie să contracareze:
- Nu ţi se pare că asta sună a legionarism? Ar trebui să transformăm ţara asta în leagăn al raiului pe pămînt, în spaţiu al martiriului şi al tradiţiei? Să fim noi, vezi Doamne, modelul de familie şi meşteşuguri tradiţionale româneşti! Hm! Asta cu protecţie europeană şi mondială, o rezervaţie enormă de urangutani tradiţionalişti, asta vrei? Noi, păstrătorii bla-bla-bla... Prostii.
Sorin:
- Hai, lasă-mă cu ironiile tale de căcat. Eşti o proastă.
Am rămas cu gurile căscate, fără replică. Pînă şi Sebi, chiurluit cum era, realiza gravitatea spuselor lui Sorin. Aia mică, Flori, a rezumat pe neaşteptate situaţia:
- Hopa! S-a urcat scroafa-n copac!
- Treci în camera ta imediat, ţipă la ea Măriuca.
- De ce, mamă? face zgîtia ambiţioasă.
- De aia. Treci imediat ţi-am spus!
În fine, a mai fost vreun sfert de oră de explicaţii, ciondăneli, scuze (din partea mea) şi de tot felul de banalităţi menite să atenueze gravitatea celor spuse. Fără succes. La un moment dat, am ieşit la baie. Cînd mă întorceam, m-a abordat Măriuca în hol. Faţa i se însufleţise, din cauză că, fără îndoială, boroboaţa lui Sorin fusese atît de imprevizibilă şi de palpitantă. Mi-a zis pufnind în rîs, pesemne fiindcă era agitată:
- Ia-l şi mergeţi! Că cine ştie ce prostie mai face!
L-am luat pe Sorin şi am plecat. În uşă Sorin, care între timp băuse ca un turbat, face altă gafă. Monumentală! Îi zice Codruţei cu un zîmbet strîmb:
- Lasă, că tu tot a mea o să fii pînă la urmă.
Am trîntit repede uşa fără barem să mai îngaim vreo scuză.
(va urma)