- Ce-am făcut! Vai, Doamne, ce-am făcut!
- Păi, de! Ai cam făcut. Cică "tot a mea ai să fii". Omule, ai tuflit-o rău!
- Vai de mine, ce-am făcut! Ce prost îs, Doamne, ce prost!
Am intrat într-o cotineaţă de bar non-stop de pe strada Gării cum urci spre Centru - o coşmelie crăcănată, lunguiaţă din tablă gri scorojită; părea o carcasă de balenă cu melci şi scoici incastrate. Eram singurii clienţi. Un barman tinerel cu un halat scurt, alb, plin de urme de sînge s-a apropiat de masa de plastic scrijelită.
- Lucrezi şi la măcelărie? l-am întrebat.
- Poftim?
- Păi, sacrifici? şi am arătat cu degetul spre halatul mînjit de sînge.
- Hai, dom'le, vă arde de glume la ora asta?
- A, după ora doişpe nu e voie la glume!
Sorin însă nu avea chef de glumiţele mele. Nici nu era atent. De obicei are un chip concentrat, chiar aspru, imobil. În momentul acela însă, cum să spun, îşi trăia faţa; era mobilă, neliniştitoare, dizolvată în durere. Prin găurile întunecate ale ochilor mă privea alt Sorin - unul derutat, cu o expresie stranie.
Am stat pînă pe la patru în burta barului-balenă şi am băut bere ca disperaţii. Era blestemat, îmi zicea Sorin, era convins că e un blestemat. Îmi spusese şi altă dată chestia asta. Boscorodea despre nişte motivaţii ascunse, neştiute ale reacţiilor lui. Trebuia să găseşti acele motivaţii, dar nu o dată acestea ascundeau, la rîndul lor, alte motivaţii, care stîrnesc leziuni complexe în conştiinţă şi sentimente de culpabilitate greu de precizat, care te aduc într-o stare de indecizie cronică; asta cînd gîndeşti, cînd reflectezi asupra ta, pe cînd ceilalţi, cenuşii, opacii, atît de previzibilii omuleţi, sînt fericiţi în ignoranţa lor. Tu însă, dacă tot bîjbîi prin sufletul tău, se strecoară ceva întunecat şi indefinibil, care te faci să dai chix mereu:
- Aşa se face că am ajuns un blestemat, Onule, un blestemat.
- Ei, nici chiar aşa! Ai făcut o gafă. Las' că trece!
- Ce dracu mă face să eşuez mereu cu femeile? Cum se face că mă pun mereu de-a curmezişul, comit mereu gafe, mă cert la nesfîrşit cu ele? Spune-mi şi mie!
Ştiam că întrebarea era retorică. Hoholul nu era genul să accepte în aceste momente vorbe alintătoare sau vai! zîmbete duioase. Păstram tăcerea. Aproape că simţeam aroma amară a tristeţii lui.
- Poftim, Lenuţa! O judecam zi de zi, îi făceam morală! Sărmana femeie tremura numai cînd mă vedea intrînd pe uşă. Mă repezeam asupra ei ca un căpcăun, nu-mi plăcea nimic ce făcea, mă enerva garsoniera aia care mirosea a umil, astfel că pe biata Lenuţa o certam, o insultam. Iar pe ea o podidea plînsul. Atunci mă apuca mila. Pe urmă făceam dragoste şi ne împăcam. Dar scenariul ăsta se repeta mult prea des, ca să aibă efect benefic la infinit. Interveneau mereu tensiuni între noi, necazuri provocate de bani, alte mizerii mărunte. Urmau nenumăratele reluări de la zero. Pînă la urmă, sigur, totul s-a spart. N-am reuşit să mă abţin, ceva din interiorul meu mă făcea s-o resping. N-am găsit prieteni comuni, nu mă mulţumeau nici ai ei pe mine, nici ai mei nu o mulţumeau pe ea. Prietenele ei, văzînd ce satană sînt, nu-şi manifestau dorinţa de a mă cunoaşte, iar eu deveneam tot mai izolat, tot mai singur. Trăiam o singurătate în doi, iar sexul nu a mai acoperit la un moment dat ceasurile de plictis şi singurătate. Nu reuşeam să găsim împreună, cum fac majoritatea cuplurilor, o lume nouă de prieteni, de amici, de bîrfe şi bîrfuliţe, mă rog, o lume în care să ne simţim bine. Ah, cît îi invidiez pe omuleţii ăştia mulţi pentru problemele lor banale, pentru necazurile de la servici, pentru datoriile la bancă sau pentru sîcîielile zilnice familiale! Cît de curate sînt micile lor suferinţe! Ei pot să uite, pot să falsifice pentru a masca realităţile dezagreabile, conexiunile cauzale nemulţumitoare. Eu însă nu pot să uit, nu pot să falsific; de aia zic- sînt blestemat! Mie mi se păreau toate astea o cloacă, o baltă murdară. Da, sînt vinovat că nu am putut accepta condiţiile astea banale de cuplu, de fericire conjugală, de legare la acelaşi jug. Mă nemulţumeau.
Confesiunea lui Sorin continua în ritm de compresor - înceată şi greoaie. Îi cunoşteam firea: înmagazinează în el pînă la irepresibilitate şi apoi dă drumul la toate o dată, cînd un fapt, fie şi mărunt, declanşează brusc confesiunea. Însă acum faptul nu era deloc mărunt.
Confesiunea ar fi trebuit să-l descarce, dar nu-i aducea decît nefericire; pe măsură ce se destăinuia, creştea nefericirea în el ca o buruiană rea. Mi-a vorbit despre femeia aceea de la Năvodari, cu care a trăit aproape un an, cînd a fost detaşat cu serviciul acolo, locuiau în barăci pe şantier. Şi la un moment dat, colegul lui de muncă şi de băute, ce locuia în aceeaşi baracă, i-a propus să schimbe gagicile, ştii, aşa, pe o săptămînă-două. Atunci Hoholul şi-a zis că e prea destul, a ajuns prea jos. A fugit de la Năvodari, a avut probleme cu ăştia de la servici, care nu voiau să-l mai primească înapoi la Combinat, dar adevărul era că nici nu ştia sigur dacă de asta a fugit sau din cauză că ea, Zeinep, aşa o chema pe fata cu care a trăit, era turcoaică, l-a anunţat că i se pare că e gravidă; şi atunci a fugit ca un cotei speriat de băţ sau dracu mai ştie.
Povestea Hoholului era simplă şi impresionantă, spusă fără fasoane, icnit, cu sincope, fără a urma lucrurile în cauzalitatea lor strictă; exact asta voiam să scriu eu - o poveste cu miros de pierzanie, de neşansă şi fum, una simplă şi pătimaşă, transparentă ca eşarfa cauzatoare de moarte a Isadorei Duncan.
- Poate că ai un copil cu ea, i-am zis.
- Poate. Au mai fost şi altele, poate am plozi prin toată ţara.
- Şi nu ştii.
- Da, şi nu ştiu.
- Şi nu te-ai gîndit să o cauţi după aceea?
- Pe cine? Pe Zeinep? Nu m-am gîndit. M-a căutat ea pe mine.
Am rămas tablou:
- Cum aşa? Vorbeşti serios?
- Uite aşa! A venit pe urmele mele. Mereu aveam impresia că se află în garsoniera mea, cum stingeam veioza noaptea, cum o simţeam. Era o prezenţă tăcută şi iute de picior. Îndată ce păşeam în bucătărie, se refugia în baie, intram în cameră, se furişa în bucătărie. O simţeam mereu: ascunsă, tăcută şi răutăcioasă. Cînd veneam noaptea de la servici, parcă era în urma mea. În rătăciri care mă cuprindeau pe o clipă, mă gîndeam că poate ar putea să-mi răsară în faţă din întuneric, dar nu voia, numai mă chinuia. Mă aşteptam tot timpul s-o văd. Cum să mă gîndesc zi de zi, clipă de clipă la ea atît de intens, iar ea să nu apară? Îmi controla şi visele: ba se făcea că eram pe stabilopozi la dig, ba eram în sat la părinţii ei, ba la agregate pe şantier. Mă trezeam nopţile cu un gol aşa de mare în suflet, încît nu vedeam cum ar putea conştiinţa să mă lase să mai trăiesc. Nu mai găseam nici o motivaţie. E greu să-ţi explic - trebuie să trăieşti situaţia asta ca să înţelegi.
- Dar nu te-ai dus la ea.
- Nu. Mi-era frică.
- Cum?
- Nu pot să-ţi explic. Mi-era frică de ferocitatea ei. M-ar fi mîncat. Pe urmă mi-era frică să mă întorc în mizeria în care trăisem... aşa simţeam. Dar nici nu puteam s-o uit. M-am apucat să beau ca s-o uit. Beam ca un apucat. Aveam probleme la servici pentru că mă duceam tot timpul beat. Cînd mă trezeam cît de cît, Zeinep apărea iarăşi, mă chinuiam ca o salamandră în flăcări. Iarăşi mă apucam de băut. Uite aşa mă chinuiam. Groaznic este să trăieşti în remuşcări, în calvarul absenţei! Şi acuma, amintindu-mi numai, mă îngrozesc.
- Şi cum ai scăpat?
- Este o vorbă bătucită, dar adevărată - timpul le rezolvă pe toate. Aşa s-a întîmplat în cazul meu. A trecut timpul şi mi-am recăpătat simţul orientării. Suferinţă a mai rămas. Multă vreme. Dar raţiunea, gîndirea rece a început să funcţioneze. De fapt, sigur, a funcţionat tot timpul, dar, cum să zic, în ralanti. Altfel, la sentimentul de ajungere la capătul zilelor, care mă chinuia, m-aş fi sinucis, dacă nu era un minim de raţiune şi de spirit de conservare. Cred, nu ştiu. Raţiunea m-a oprit - stai, omule, trebuie să trăieşti.
După aceea Sorin a mai trăncănit multe şi mărunte. Nu le ţin minte pe toate. Ştiu că la un moment dat a lăsat "analiza" reacţiilor lui şi a sucit vorba spre Graţiela, fata de care se îndrăgostise lulea cu cîţiva ani în urmă, pe care o idealiza, spunea că pînă şi beşinile ei erau imaculate pentru el, apoi, la prima ocazie, fata a început să se dezbrace, crezînd că trece printr-o simplă aventură de tăvăleală, însă inima lui Sorin pulsa în ritmul unui chant trubaduresc de dragoste, motiv pentru care a pălmuit-o şi a dat-o afară. Îmi mai povestise despre dragostea asta, dar nu se făcea să-i atrag atenţia, mai ales că povestea cu patimă, de parcă lucrurile se petrecuseră mai ieri. Despre dragostea lui ideală, crunt dezamăgită apoi, îi povestise într-o seară şi lui Luca, în holul spaţios din apartamentul lui Bogdan. Luca şi Sorin stăteau retraşi pe nişte taburete acolo, iar noi, în living, puneam viaţa şi literatura la cale sau literatura şi viaţa, ceea ce era pentru noi acelaşi lucru; iar pe urmă Luca l-a împuns pe Bogdan, uite, aşa poveşti vreau să aud de la tine, nu golănii cu beţivi; Bogdan trebuie să fi avut puţină pică pe Sorin pentru chestia asta, deşi nu am convingerea, Bogdan nu era genul, apoi el, ca şi alţii dintre noi, încercam să cîştigăm întîietatea în privinţa aprecierilor lui Dom Profesor, nu arătam pe faţă asta, poate unii nici nu-şi dădeau seama de această dorinţă ascunsă, dar nişte hărţuieli subterane existau.
(va urma)