O noapte de pomină (IV)

Carcasa barului era deja sidefie, orbită de soarele ce se scălda în limpiditatea imensă a cerului, cînd am ieşit; un cocoş cînta dincolo de linia de tramvai, într-o curte din dealul Rîpei Galbene. Se auzeau vaierele matinale ale tramvaielor, dar am luat un taxi spre Bularga, fiindcă Sorin arăta dărîmat rău. În capul lui Sorin însă se încrucişau multe - acum voia la Bogdan. L-am dus la Bogdan.

În apartamentul din cătunul Păcurari era linişte. Bogdan nu dormea. Citea (Călătorie la capătul nopţii) şi asculta muzică (What is and what should never be). Am băut nişte bere dulcică şi trezită, ca un pipi de îngeraşi:
- Cel mai bun lucru pe lumea asta pentru un scriitor dimineaţa este un pahar de bere răsuflată, scruta Bogdan lichidul gălbui.

După aceea l-am convins pe Sorin să se culce. Am intrat în bucătărie şi am băut restul de bere. Ascultam vacarmul retrezit al străzii şi tăceam fiecare cu gîndurile lui, cu neliniştile lui. Apoi, la ieşire, m-am mai privit o dată în oglinda din hol. Privea la mine un ins grozav de răvăşit. Am coborît în stradă. O nouă zi. Scrîşnetul tramvaielor. Ritmul sincopat al paşilor pe trotuare. Fluturatul rufelor multicolore în balcoane. Farmecul oraşului dimineaţa, care te face mai viu, mai deschis, îţi ascunde vulnerabilităţile şi anxietăţile.

Şi mirosul de cafea proaspătă dinspre cafenele. Am intrat în una micuţă, pitită între două blocuri masive. Eram primul client. Scaunele erau încă pe mese, cu picioarele în sus. Ca un zaţ de cafea, neliniştea zăcea pe fundul sufletului meu. Am scos din geantă Maşina de iubit, cea sacră şi profană şi am pornit să demontez cu Iris Murdoch mecanismele iluziilor ce duc la suferinţă şi moarte. Blaise Gavender din textul cărţii, şovăind veşnic între Harriet şi Emily, îmi părea o copie ştearsă şi infidelă a Hoholului din textul vieţii. Îi amestecam pe cei doi şi amplificam, ca sub o lupă, ceea ce stătea ascuns în textul cărţii. Citeam spaţiile libere dintre cuvinte, inventam alte cuvinte, adăugam altele invizibile. Eram creativ ca şi Iris, căci, la urma urmei, viaţa nu este un text pe care-l citeşti cu imaginaţia, cu inteligenţa, cu sensibilitatea ta? Nu este un text pe care înveţi la nesfîrşit să-l citeşti cît mai bine, un text pe firul căruia mergi prin labirintul paginii? Viaţă şi text. Ne străduim la nesfîrşit să le citim cît mai bine. Unele semne le învăţăm mai greu, sînt mascate de magia poeziei; interpretăm greşit tăcerea lor ascunsă. Sau trecem pur şi simplu pe lîngă ele fără să le vedem deloc, fiindcă stau pitite printre rînduri, printre spaţiile dintre semne, fiindcă nu ies în evidenţă printre cele mai simple lucruri. Însă ele sînt semne profunde ce ascund lucruri profunde; sau sînt lucruri profunde ce ascund semne profunde, rune greu de înţeles.

Mda! Trebuie să fii viu, luminat la minte ca-n zori de zi, ca să citeşti textele cărţii vieţii, să lecturezi cît de cît corect. Şi poate că tocmai aşa, răvăşit, cum eram, cuprins încă de talazurile interioare ale nopţii trecute, percepeam corect toate cele - o percepţie sarcastică, dar, în acelaşi timp, o viziune magică asupra lucrurilor, un ochi necruţător, dar şi plin de dragoste, silă şi milă, răutate şi serenitate. Aşa simţeam atunci. Poate că semnele adevărate izvorăsc din masca inimii şi din pustietatea ei deopotrivă, din răsfrîngerea de ape niciodată potolite ale oglinzii.

Am băut cafeaua - cu cartea uitată în mînă, privind la băiatul de la bar, la scaunele întoarse, la lumea care înota grăbită prin pulberea densă a aerului de afară, de pe trotuar. Lumea aceea, pe care o întrezăream prin geamul acoperit cu autocolante, îmi părea o realitate diferită, un text separat cu hieroglife mişcătoare pe care le citeam cu sufletul. Iar Dumnezeu mă îneca în lumina lui scînteietoare. În urechi îmi răsuna încă: What is and what should never be.