Blue Eyes

Nu de mult, familia vecinilor mei de palier s-a îmbogăţit cu un nou membru. O pisică siameză cu ochi albaştri. Prima dată am văzut-o pe geam. Ieşise să ia aer, stătea pe pervazul ferestrei, lângă jardiniera cu flori, care o incomoda vădit în încercările ei de a explora lumea exterioară. M-am întrebat dacă nu se teme să cadă de la etaj, dar se pare că nu gândeam cu minte de pisică.

La scurtă vreme apartamentul a devenit prea mic pentru o pisică aşa de mare, astfel încât vecinii mei au decis s-o lase să plece când o apucă dorul de ducă. A fost începutul unei rutine care ţine până astăzi. Cineva din casă deschide o clipă uşa, nu ştii niciodată cine, omul din spatele uşii nici nu se vede, pentru că uşa se întredeschide doar de o palmă, atât cât îi trebuie pisicii să se strecoare afară. Ajunsă în casa scărilor, pisica priveşte în stânga şi în dreapta, după care începe să coboare spre parter. Ajunsă în holul de jos, se postează în dreptul uşii de la intrare, privind prin sticla geamului. Aşteaptă să-i deschidă cineva. Nu oricine. Am urmărit-o de câteva ori şi mi-am dat seama că are preferinţe. Îi priveşte pe oamenii care intră sau ies. Dacă îi inspiră încredere, bine. Dacă nu, pleacă din faţa uşii, şi aşteaptă până vine altcineva, în care are încredere, să-i deschidă. De câte ori îi deschid eu uşa, iese prima, fără să se grăbească. O dată mi-a alunecat mâna pe clanţă, şi uşa s-a trântit la loc, cât pe ce să-i prindă coada. Când a simţit pericolul, a făcut brusc o săritură, ajungând la adăpost. Şi-a întors apoi capul spre mine, aruncându-mi o privire mustrătoare.

Am văzut-o explorând împrejurimile. A studiat grădiniţa din faţa blocului, s-a căţărat pe gard, a intrat în curtea de alături. Încet-încet şi spaţiul din jurul blocului i s-a părut prea mic. A început atunci să traverseze strada, ca să viziteze biserica de vizavi. Are o tehnică specială de traversare. Se postează sub o maşină, de unde scoate capul, privind atent în stânga şi în dreapta. Când i se pare că nu e nici un pericol, fuge până sub cea mai apropiată maşină de pe partea cealaltă a străzii. Traseul ei este perfect perpendicular pe stradă, pe drumul cel mai scurt, o linie trasă parcă cu aţa. De sub maşina de vizavi scoate din nou capul, ca să fie sigură că nu nimereşte peste vreun câine sau peste altceva care ar putea-o ameninţa. Nu se duce mai departe până nu se asigură că drumul e liber.

Mare mi-a fost mirarea când am văzut apoi că se duce şi mai departe, până în parc - trebuie să traverseze încă o stradă pentru asta - deşi acolo este un ţarc unde sunt mereu câini cu stăpânii lor. Dar se pare că ştie ce face, pentru că s-a întors de fiecare dată teafără.

Deşi lasă impresia că doarme tot timpul, ba pe un gard, ba pe o capotă de maşină, de fapt e foarte atentă. Dacă vrei s-o mângâi, nu te lasă, îşi scutură capul cu putere, ca şi cum s-ar simţi murdărită. Dacă insişti, fuge.

Chemată cu "pis-pis", nu reacţionează. Într-o zi o vecină i-a spus "Blue Eyes". Când şi-a auzit numele, s-a întors imediat spre vecina care a strigat-o.

Când se plictiseşte de stat afară, intră înapoi în bloc. Uneori rămâne la parter, pe fotoliul de lângă uşă, sau pe poliţa caloriferului, sau chiar pe calorifer, alteori urcă până în faţa uşii ei, unde miaună încet până o aude cineva, şi îi deschide.

Deşi nu m-a lăsat niciodată să pun mâna pe ea, într-o zi a venit până în faţa uşii mele. Când am deschis uşa, s-a strecurat înăuntru printre picioarele mele. A făcut un rapid tur al casei, inspectând prima dată dormitorul. A mai intrat şi altă dată printre picioarele mele. Atunci s-a dus direct la bucătărie.

Şi prima şi a doua oară am cules-o de ceafă, şi am depus-o pe preşul din faţa uşii ei. Nu s-a mişcat de unde am pus-o, n-a mieunat. S-a uitat doar la mine, cu o privire lungă, pe care n-am înţeles-o.

(Bucureşti, ianuarie 2018)