Doamna l-a călcat pe domn pe bombeu. Apoi a plecat. Aşijderea. Adică şi eu am călcat pe cineva pe bombeu. Regret că a fost un simplu accident / incident. În loc să-mi las picioarele bocănţate să se împleticească aiurea, şi să calce oamenii cu totul şi cu totul arbitrar, aş fi putut să...Să ce naiba? Să mă opresc lângă copacii ăştia doi şi să aştept. Să pândesc. Să aştept să apară în raza retinelor mele un bărbat mai de doamne ajută, adică cât să nu fiu acuzată de pedofilie, gerontofilie sau necrofilie. Aş putea să alerg după respectivul, să-i zâmbesc prin toţi porii şi să-l calc duios pe bombeu. Sau pe călcâi. Asta ar însemna să-i zâmbesc în ceafă, şi asta nu se face. Fără îndoială că după scuzele de rigoare ar începe o conversaţie uluitor de savuroasă, din care nici unul dintre noi nu o să înţeleagă mare lucru. Dar ce mai contează cuvintele. Poate chiar o să se înfiripe o minunăţie pe viaţă. Sau măcar pe câţiva ani. Nu trebuie să fiu absurdă, nimic nu mai ţine o eternitate. Să dureze măcar câteva luni. Zile. Ore. Hai, măcar o oră. Sau e prea mult? Cel puţin 20 de minute, în nici un caz mai puţin! Nu accept nici un minut mai puţin! Să fie clar!
Cu orice clipă ce trece mă depărtez tot mai mult de momentul când m-am născut. Mai sunt doar câteva clipe, până când o să încetez definitiv la a mă mai gândi la aberaţii de acest fel.