- Am un prieten care a terminat filosofia la Bucureşti, şi apoi s-a angajat la o firmă de alpinism utilitar. E un rocker ţăcănit, tembel, dar deştept. După ce-a stat cu burta pe Seneca, Platon, Kant, Schopenhauer şi Kierkegaard, acum spală geamurile exterioare la clădirile înalte.
Eu tac şi-mi ridic o sprânceană. Îmbătat de bulele gazoase, mă hotărăsc să grăiesc.
- Păi nu e bine.
Acum tac din nou. E o tăcere înţeleaptă. Aşa pare din exterior. N-am spus oricum -păi nu e bine, ci cu tonul că fără nici o urmă de îndoială NU e bine. Interlocutorul meu face greşeala să deschidă gura.
- De ce nu e bine? întreabă dânsul bocănind cu bricheta în masă.
Zgomotul de brichetă întoarsă, răsucită şi trântită, nu e deloc pe placul meu. Mă face să mă gândesc la faptul că aş putea întinde mâna, s-o iau frumuşel, s-o aprind şi s-o duc încetişor către smocul de păr din fruntea celui din faţa mea. Asta mai ales pentru că-mi blochează priveliştea către zid. Soarele cade numai bine peste ierburile înalte. De la masă, dacă-mi înclin capul peste umărul drept, şi mă dau mai câş, văd două siluete-n lumină. O siluetă dă din mâini. Poate că mă salută. Cine-o fi? Mă rog...Să-i răspund la întrebare.
- Pentru că nu e bine! Nu e clar? Filosofii n-ar trebui să atârne de-o funie la 30 de metri deasupra trotuarului. Dacă-l apucă pe unul să se întrebe ce e funia, ce e coarda, ce e de fapt cârpa de şters geamurile? Ei? S-ar putea să ajungă la concluzia că de fapt funia e iluzorie, că geamurile nu există în realitate, şi că trupul lui e o fantasmă. Apoi pleoşc, de la etajul 10 pe trotuar, în ţipetele trecătorilor. N-am înţeles niciodată de ce ţipă oamenii când sunt martorii unui accident. La urma urmei se mai eliberează un loc. Nişte plămâni în minus, mai mult oxigen pentru noi.
- Nu, nu, nu! Filosofii sunt laşi. Doar vorbesc şi atât, îşi exorcizează angoasele, scuipă tot din ei, dar se ţin bine de funie.
Asta a spus el, ca şi cum mi-ar păsa de ce spun alţii despre alpiniştii atârnaţi de clădiri, cu câte o găleată de zoaie în mână. Acum butonează la telefon şi scoate sunete. Sunete care nu-mi plac. Mă interesează mai mult lumina de peste zidul de cărămidă. Îmi ridic şi sprânceana cealaltă, să fie şi ea la înălţime. Poate că dacă o să-i scot limba şi-o să strig cucu riguuuuu, atunci o să mă lase în pace şi-o să plece. Cele mai jenante momente, atunci când bei apă minerală, sunt cele când îşi dai seama că nu mai ai ce să spui. Când realizezi că orice cuvânt o să iasă de pe buze plat ca o plătică înfometată. La vin, gin, vodcă sau alte spirtoase cuvintele ies burtoase. Ca nişte bibani grăsani.
La masa din spatele meu, cineva sparge alune între dinţi. O să mă ridic, şi-o să-l (s-o) pocnesc. Apoi o să fug.
