E 2.34 noaptea (sau dimineaţa) şi un mârlan mi-a dat apel. Nu-l sun, n-am chef. Peste câteva ore, când o să-l vad, o să-i bag telefonul pe gât până când o să-i ajungă în stomac. Din dormitorul ăsta totul îmi place. Totul. Tavanul, podeaua, linoleumul ros şi pătat. Perna fără fulgi. Urmele de cuie de pe pereţi. Mint. Am minţit. Doar găluştele cu prune din castron îmi plac. Mai ales că printr-o împrejurare ciudată, dânsele nu se află în castron. Şi nici castronul nu e pe masă, nu ar putea să fie din moment ce nu există.
N-are cine să-mi le facă, aşa că n-am de ales, nu o să le mănânc. E logic doar. Şi oare câte prune n-au jinduit să se lase culese din pom doar pentru a fi învelite în griş cu ou, cartofi pisaţi, şi apoi fierte în oală pentru mine? Doar pentru mine! Şi zahăr, am uitat zahărul... M-am pudrat cu puţină vanilie, să fiu mai gustoasă şi parfumată. Să miros frumos. Gata, nu mai mi-e poftă. M-am săturat, am burta plină până în gât.
P.S.
Din moment ce nici-un copil din oraşul ăsta n-a binevoit să deseneze găluşte pe asfalt, mi-am desenat eu o prună (prunele sunt mai uşor de mâzgălit cu creta). Ar fi putut să fie mai frumoasă, iar poza mai clară sau mai neclară, dar din motive obiective a ieşit aşa (motivele ţin de apariţia unui gardian public).
