Miercuri prietenii mei, care n-au nici o legătură cu ştirile sau politica, urmăreau pe net evoluţia scorului în disputa electorală americană ca şi cînd ar fi fost votul lor la mijloc. Să-i mulţumim (şi) lui Michael Moore pentru asta.
Şi încă o precizare, ca să nu mai trebuiască să răspund la eventualele comentarii referitoare la finalul acestui articol. N-am votat în nici unul dintre anii electorali de după Ceauşescu. Nu din lene, nu din ignoranţă, ci pentru că nu am găsit încă un politician care să mă reprezinte şi să merite votul meu.
Lectură plăcută! CB
Fahrenheit 9/11
Şi politicienii plâng, nu-i aşa?!
Michael Moore e regizorul care a făcut "DOCUMENTARUL" Fahrenheit 9/11. E cel care ţine discursuri incendiare împotriva americanilor de câte ori ajunge pe o scenă ca să ia un premiu. E bărbatul acela plinuţ (genul "am-mâncat-mulţi-hamburgeri-în-viaţa-mea"), purtător de costume fără formă ("nu-mi-pasă-cum-arăt-pentru-că-sunt-celebru"), asortat cu o şapcă bună de mers la stadion ("so-cool-so-american"). Bărbatul care e atât de american prin înfăţişare şi atitudinea delăsătoare, încât te întrebi: de ce naiba ţine el să-şi facă naţia de râs, când dintr-o privire îţi dai seamă că e de-al lor?!
Primul său film care a atras atenţia, Bowling for Columbine / Cântec pentru un masacru, vorbea despre atentatul de la un liceu american când un elev a venit înarmat la şcoală. Moore lua doi dintre supravieţuitori şi demonstra cum cumpără copiii arme fără probleme.
Cel de-al doilea film, Fahrenheit 9/11 (pe ecrane din acest week-end), ne arată că Bush e un băiat rău, cam leneş, ba chiar pe alocuri nătărău. Dacă asemeni mie, ai fost încântat de stilul lui Moore de la Cântec pentru un masacru, să nu te duci să vezi Fahrenheit 9/11. Sau citeşte cu atenţie cele ce urmează ca să înţelegi cum orgoliile personale pot strica un film, transformându-l într-o armă modernă de propagandă.
Când vezi filmul lui Moore, dacă ai o cât de mică legătură cu ştirile, îţi dai seamă că lucrurile nu sunt în ordine. Deşi ai în faţă un documentar, ceea ce trebuie demonstrat / comunicat nu e rostit de personaje, argumentat, ci e indus prin muzică sau prin plasarea unor imagini în locul unor declaraţii. Aluziile sunt preferate în locul faptelor, concluziile sunt obţinute din montaje care lasă deoparte acurateţea relatării, declaraţiile sunt scoase din context şi aşezate acolo unde regizorul poate obţine efectul pe care îl doreşte.
Acum, când alegerile din America şi-au găsit deznodământul, nu mai poate fi vorba de părtinire într-o direcţie sau altă şi dacă tot mergeţi la film, învăţaţi să-l priviţi. Când le-am spus prietenilor mei că nu e corectă abordarea lui Moore, au protestat. Era un film mediatizat şi super premiat. Ca să le arăt că am dreptate am mers mai departe cu documentarea. Iată trei dintre tehnicile de propagandă pe care le găsiţi în filmul lui Moore:
OMISIUNEA. În secvenţa în care Moore întreabă mai mulţi senatori dacă şi-ar trimite copiii în război şi nu obţine nici un răspuns afirmativ, Mark Kennedy dă filmului singura declaraţie (ceilalţi senatori trec pe lîngă microfon şi nu vor să răspundă la întrebări). Conform Star Tribune, Kennedy are doi nepoţi în armată şi un fiu în Marina. Când Moore a fost acuzat de cenzură, a susţinut că a fost nevoie de montaj în declaraţia respectivă pentru că răspunsul nu era "direct la întrebare". Pe banda iniţială, răspunsul senatorului american a fost: "Am un nepot care e pe drumul lui către Afganistan"
CONTEXTUALIZAREA. Un clip în care Bush se distrează copios e întrerupt de imaginile unei femei care plânge la mormântul uneia dintre victimele din 11 septembrie. Sau Rumsfeld (Secretarul American al Apărării) declară presei că atacarea Irakului este punctuală, asupra obiectivele militare, iar vorbele sale sunt întrerupte de imaginea unei femei irakiene care plânge susţinînd ca unchiul ei a fost rănit într-un atac american.
DECEPŢIONAREA PRIN CIFRE. Într-un fragment devenit celebru, regizorul susţine că Bush a fost în vacanţă 42% din primele 229 zile de mandat. De fapt, în articolul din care Moore preia această statistică Washington Post spunea că preşedintele american şi-a desfăşurat activitatea la Camp David, Crowford Ranch şi Kennebunkport, adică în afară Casei Albe, ca parte dintr-o strategie de imagine de apropiere de oameni. Singura locaţie dintre aceste trei, care poate fi considerată "de vacanţă" fiind ranch-ul texan.
E lungă lista tehnicilor de propagandă folosite în filmul lui Moore. O parte din aceste tehnici va putea fi văzută şi pe micile ecrane în campania noastră electorală. Iată un exemplu aplicabil pentru ambele "tabere" (pentru unii e "contextualizare", iar pentru ceilalţi "omisiune"): "Nu îl vrem. Nu vedeţi că plânge la televizor când se supără? Bucureştiul are nevoie de un BĂRBAT!" spunea un domn acum cîţiva ani (aprilie 1998) când George Pădure îşi dădea demisia cu lacrimi. Acelaşi domn crede astăzi că şi politicienii plâng. Nu-i aşa?!
(Articol preluat din Jurnalul Naţional)