Rica şi Marica

După ce Mama a murit, Mamaia a avut nevoie de un ajutor în casă. Aşa a apărut Rica. O femeie tânără şi puternică, de la ţară. Marica mai venea şi ea, dar rar. Dacă pe Marica am perceput-o aproape ca pe un membru al familiei, deşi n-a locuit niciodată în casă, doar venea să ajute la gospodărie, pe Rica, care stătea cu noi, am simţit-o întotdeauna ca pe un străin. Chiar ea dorea să menţină această distanţă.

De asta nici nu-mi amintesc poate prea multe despre ea. Doar două lucruri mai importante. Primul, că a refuzat să ia parte la baia mea. Chiar dacă eram încă copil mic, i-a spus lui Mamaia că sunt prea mare ca să mă vadă gol. Era felul ei de a-şi afirma convingerile religioase, de a se feri de păcat. De altfel, când a plecat de la noi s-a dus direct la mănăstire. N-am mai auzit apoi nimic despre ea. Asta trebuie să fi fost dorinţa ei. Poate că Marica, care se ducea des la mănăstiri - nu ştiu dacă şi la cea unde era Rica - mai ştia de ea, dar dacă ştia, nu ne-a spus niciodată nimic. De altfel nimeni n-a mai adus niciodată vorba despre Rica după ce a plecat. Marica era şi ea profund religioasă, dar într-alt mod decât Rica, mai deschis, mai prietenos. Stătea la slujbele de la biserică de la început până la sfârşit, îmi explica ce semnificaţie au sărbătorile, de ce se ţine post şi tot felul de lucruri interesante despre religie. Făcea pelerinaje nu numai în ţară, dar şi la Ierusalim, de unde mi-a şi adus o cruce sfinţită.

Rica, cu baticul şi şorţul ei de la ţară, pe care le-a purtat tot timpul cât a fost cu noi, îmi făcea în schimb impresia cuiva rătăcit la oraş. Părea că nu e de acord cu nimic din ce o înconjoară aici. Avea o simplitate frustă, pe care şi-o afirma cu mândrie, şi pe care nu dorea s-o piardă. N-o interesau subtilităţile gastronomice ale Mamaiei. Participa la treburile casnice cele mai grele, dar nu şi la cozonaci, dulceţuri sau murături, unde mâna dreaptă a Mamaiei era invariabil Marica. Curios, nu mi-o amintesc pe Rica nici venind cu mine la mare, în luna pe care o petreceam la Constanţa în fiecare an. Asta probabil din cauză că era mereu foarte retrasă.

Tocmai acesta este al doilea lucru pe care mi-l amintesc despre Rica: felul ei secretos, introvertit de a fi, complet diferit de tot ce vedeam în familie. Era un mister. Asta probabil m-a şi făcut să încerc s-o privesc prin gaura cheii când făcea baie. Evident, n-am văzut nimic, pentru că umpluse gaura cheii cu hârtie.

Dacă Rica era rece, Marica era în schimb foarte ataşată de mine. Pe de o parte fiindcă aşa era firea ei. Pe de alta, fiindcă mă ştia de când mă născusem, şi, mai ales, fiindcă fusese în casă atunci când Mama înghiţise un pumn de pastile. O salvase atunci. A fost de faţă şi la următoarea încercare a Mamei de a-şi lua viaţa, când a ajuns prea târziu.

Cât a stat la noi, Rica a locuit la demisol, în fosta cameră a lui Ştefan de lângă bucătărie. La destul de mulţi ani după ce a plecat, camera a devenit laboratorul meu foto. Poate fiindcă era la demisol, sau poate fiindcă a păstrat ceva din misterul foştilor locatari, locul mi s-a părut întotdeauna puţin ciudat, cu altă personalitate decât restul casei.

Pe Marica am continuat s-o văd şi după moartea bunicilor. Tot mai în vârstă, dar cu acelaşi zâmbet bun pe faţă şi cu acelaşi glas cald, iubitor, când mai trecea pe la noi să mă vadă întreba şi de Tata. Rămânea întotdeauna în curte, n-a mai intrat niciodată în casă după ce Tata s-a recăsătorit.

Într-o zi, i-am cerut telefonul şi adresa. Bine am făcut, pentru că la scurtă vreme m-am mutat din casa bunicilor şi n-ar mai fi dat de mine pe acolo. Am sunat-o de câteva ori de Paşte şi de Crăciun, dar am tot găsit scuze să-mi amân vizita la ea. Până când n-a mai răspuns. Cineva din familia la care stătea mi-a spus: "Marica a murit".

Abia după ce a murit, vorbind cu rudele mele, am aflat că Marica era unicul om care fusese de faţă la toate întâmplările cu Mama. Dar era prea târziu ca să mai pot vorbi cu ea. Asta presupunând că ar fi vrut să-mi vorbească despre asta.

(Bucureşti, februarie 2018)