Restaurare

Încet-încet am renunţat să mai intru în restaurante. Motivele sunt multe şi complexe, dar ideea principală este că mănânc mai bine acasă, unde pot să experimentez în voie reţete tradiţionale sau mai excentrice, pot să testez diverse asocieri mâncare-vin, altfel spus, să mă joc puţin. Adevărul este că-mi place să gătesc. Iar procesul mi se pare la fel de important, dacă nu chiar mai important, ca rezultatul.

În rarele cazuri când ajung totuşi la restaurant, cer întotdeauna specialitatea casei. Cel mai adesea, primesc însă răspunsuri în doi peri: "Nu avem o specialitate anume, puteţi comanda orice, toate sunt bune." Ca şi cum aş intra într-un restaurant, să zicem, din Timişoara, ca să mănânc ciorbă rădăuţeană... Sau ca şi cum bucătarul casei ar putea fi la fel de bun şi la fripturi şi la budinci. Unii poate chiar le fac bine pe amândouă, dar nu m-aş duce la restaurant ca să mănânc feluri de mâncare onorabile, aş prefera, dacă se poate, ceva excepţional.

Mai am obiceiul să pun întrebări şi despre ce comand. Nu rareori primesc răspunsuri de genul: "Îmi pare rău, dar nu ştiu. Pot însă să mă duc să întreb la bucătărie". E al doilea motiv pentru care nu prea mai merg la restaurant. Pentru mine "restaurarea" (cu sensul de "hrănire", "alimentare", pierdut la noi, dar existent şi ţinut la mare cinste de francezi) trebuie să includă şi o poveste. Altfel spus, hrană nu numai pentru burtă, ci şi pentru minte.

Nu de mult, o întâmplare mi-a dat de gândit. Câţiva prieteni buni mi-au lăudat un restaurant deschis de curând, într-o clădire istorică din centrul Clujului. Am făcut o rezervare (altfel nu se poate), şi ne-am dus acolo într-o seară, în grup.

Aspectul, într-adevăr interesant. Clădirea, veche, îşi păstra pe dinafară tipicul de Ev Mediu, dar înăuntru era ultramodernă. Mobilier italian de cea mai bună calitate, şi încă multe lucruri speciale, cum ar fi rafturi speciale pentru vinuri, ghiveciuri cu busuioc verde pe mese, de folosit ca condiment, şi, bineînţeles, nelipsitul cuptor cu lemne pentru pizza. Totul foarte utilitar, practic, nimic exagerat, ci foarte ordonat, curat, frumos asortat, frumos aranjat.

Primul lucru care mi-a atras atenţia a fost un bucătar care, în faţa cuptorului, rotea cu dexteritate un aluat deasupra capului, până l-a făcut mare cât un cearceaf.

N-am apucat să văd cum l-a pus jos, pentru că între timp a venit un tânăr chelner să ne ia comanda, şi mi-am întors privirea de la aluatul zburător. Nici mai apoi n-am apucat să mai privesc înspre cuptor, pentru că, după ce-a plecat chelnerul, a venit o picoliţă, tânără şi ea, care ne-a întrebat dacă dorim şi desert. Una din prietenele mele a comandat un tiramisù. Aici începe partea interesantă. Am profitat de ocazie că eram lângă ea, şi am testat-o pe picoliţă: "Dar e proaspăt tiramisù-ul?". Ea a protestat jignită: "Sigur că nu. E preparat de ieri, ca să aibă suficient timp să se combine aromele!"

Recunosc, nu mă aşteptam să ştie. Din acel moment am devenit atent. Mi-am dat seama că tot personalul restaurantului e foarte special. În afară de faptul că erau toţi tineri şi simpatici, m-am gândit că trebuie să mai fie ceva. Am profitat aşadar de prima ocazie când a revenit chelnerul, şi i-am spus: "Colega dumneavoastră m-a uimit, am întrebat-o despre ceva dacă e proaspăt, şi ea mi-a spus că nu." "E vorba de tiramisù, nu-i aşa?", mi-a răspuns chelnerul râzând. "Da." "Pot să vă întreb ceva?" "Vă rog." "Sunteţi un chelner profesionist?" "Depinde ce înţelegeţi prin asta: sunt student la matematică, dar aici lucrez ca chelner." "Înţeleg asta, aveţi nevoie de bani." "Da, dar nu pe care să-i câştig oricum. Îmi place ce fac aici. Şi-mi place şi că suntem un restaurant de excepţie." "Cum v-aţi angajat aici?" "E o poveste specială. M-a atras anunţul, în care se menţiona o singură condiţie." "Care?" "Să nu mai fi lucrat niciodată într-un restaurant din România."

(Bucureşti, februarie 2018)