7.
Joi, 26 noiembrie, de la Brünn la Ostrava
Pe la orele prînzului am ajuns în Brünn (sau Brno, cum îi zic cehii) un oraş frumos, dacă toate clădirile sale din cărămidă galbenă n-ar fi fost mînjite de fumul oţelăriilor şi topitoriilor de metal. În Brünn se află cea mai mare fabrică de armament din tot imperiul, puştile şi revolverele cu marca Zbrojovka-Janecek fiind cunoscute pe toate continentele. Trenul a făcut oprire mai lungă să încarce cărbuni în tenderul locomotivei şi, pentru că ne era foame, am dat o fugă la restaurantul gării să îmbucăm ceva. Dinspre bucătărie veneau aburi graşi de mîncare, însă mirosul lor nu era prea îmbietor. Am cerut o porţie de varză cu cîrnaţi şi găluşte, dar n-am luat decît cîteva îmbucături fiindcă era tare indigestă. I-am dat farfuria mea preotului, iar el a înfulecat-o fără să facă mofturi, obişnuit după cum se vedea cu orice fel de alimente. În schimb, berea cehească de Pilsen o concurează cu succes pe cea austriacă fiind mult mai tare şi mai gustoasă. L-am auzit pe crîşmarul care ne-a trîntit farfuriile unsuroase dinainte, un ins pîntecos, cu faţa roşie ca sfecla mîrîind ceva în limba sa, pesemne o înjurătură, fiindcă etnicii germanici nu-s prea iubiţi prin aceste locuri. N-am dat nicio atenţie lipsei lui de ospitalitate, aşa păţeşte oricine care călătoreşte în străinătate şi nu cunoaşte limba, obiceiurile sau felul de al fi al băştinaşilor. De fapt, cuvîntul "străinătate" este convenţional, ne aflam tot în cuprinsul eternei şi indestructibilei moharhii bicefale.
Auzind ţivlitul fluierului locomotivei ne-am repezit să ne reluăm locurile în compartiment, iar trenul s-a pus imediat în mişcare. Pater Széreny îşi reluă lectura din Renan dar, după jumătate de oră, adormi cu ţvicării pe nas şi cu cartea în poală. Drumul de fier începea să urce, iar locomotiva gîfîia trudindu-se la urcuş. Prin fereastra prăfuită a compartimentului vedeam defilînd stejari uriaşi, cu crengile întinse ameninţător spre vagoane. În curînd un codru des şi tenebros a cuprins în strînsoarea lui trenul, oprind lumina soarelui să răzbată. de nu mai ştiai dacă-i zi sau noapte. De aici, pînă la Ostrava se întindea ţinutul întunecat al Moraviei, locuită din antichitate de triburile slave.
Aldo s-a apropiat şi mi-a şoptit neliniştit:
- Cînd am trecut graniţa vameşul m-a privit bănuitor şi mi-a răsfoit îndelung actele. Oare paşaportul meu o fi valabil la Krakow?
Nu ştiam ce să-i răspund, aveam senzaţia că-mi ascunde ceva, poate era căutat de poliţia imperială dar l-am liniştit:
- Dacă actele sunt ştampilate, nu văd de ce te-ai teme, doar n-ai ucis pe nimeni!
- Nu, n-aş putea omorî nici o muscă dar aşa cum ţi-am povestit, cred că bărbatul cu care trăiam, este îngrozitor de gelos şi nu s-ar împăca cu ideea că l-am părăsit!
Mi s-a făcut milă de frămîntările lui, se vedea uşor pe chipul lui palid şi crispat că suferă.
- Îl iubeai, am întrebat, pe acel bărbat?
- La început l-am iubit... dar cu timpul accesele lui de furie au îndepărtat orice sentimente. Principala cauză a certurilor noastre era faptul că în atelier făceam schiţe după nuduri, bărbaţi dar şi femei, iar el mă bănuia că l-aş fi putut înşela... mai ales ideea că m-aş fi putut culca cu o femeie îl înnebunea!
În compartiment a început să fie frig, aburul respiraţiilor noastre se condensa ca o chiciură argintie măruntă pe geamuri şi pe pereţii tapetaţi cu stofă ai compartimentului. Conductorul ne-a adus nişte pături din lînă, scuzîndu-se de parcă era vina lui că se lăsase gerul. Învelit pînă sub bărbie în pledul gros, mi-am imaginat că mă aflam la Mayrhofen cu Gretchen şi ne plimbam printre nămeţi, într-o sanie trasă de doi cai. Eu o sărutam pe buzele ei fragede ca fraga, îi pipăiam pielea căldă şi mirosind a unt, iar ea chicotea şi mă aţîţa zicînd:
"Vai, domnule doctor, ce faceţi? ne vede lumea, nu se face să mă coţăiţi aşa, ziua-n amiaza mare într-o sanie!" De ce tocmai spre curvuliţa de la "Die rote Laterne" mă purta fantezia? Poate că, odată cu atingerea maturităţii, eram tot mai atras de femei tinere, asemenea lui Franz Lügner, un individ cu apucături deviante pe care societatea îl condamna fără motive suficient de bine întemeiate. De-a lungul anilor mai ales după ce mi-am încheiat studiile, am fost adesea întrebat de ce nu mă însuram şi nu-mi întemeiam o familie şi, întotdeauna, găseam drept pretext sofismul ieftin că-s însurat cu profesia medicală. Cînd m-a angajat la clinica din Mariagrün, von Halsrigg s-a arătat şi el curios în privinţa statutului meu social. Aflînd că sunt necăsătorit s-a grăbit să mă povăţuiască:
"Nu e normal, dragă colega, un bărbat matur, sănătos şi cultivat ca dumneata să rămînă burlac. Îţi vom găsi o soţie potrivită ca să-ţi poţi îndeplini obligaţiile sociale!"
În prima duminică m-a chemat acasă, la prînz ca să-mi prezinte o verişoară necăsătorită de-a neveste-si, una, educată la Closter şi foarte bine situată material. Am avut parte de două ore stînjenitoare fiindcă domnişoara aceea era un zdrahon de femeie posacă, bigotă şi atît de lipsită de orice farmec feminin încît n-am ştiut ce fel de tertipuri să folosesc ca să scap de insistenţele şefului meu. Amintindu-mi de von Halsrigg, mi-a trecut un gînd neliniştitor prin minte: toată povestea angajării mele ca medic curant la curtea unui suplinitor de regişori, într-o măruntă şi dependentă monarhie îndepărtată, putea fi rodul maşinaţiunilor lui ca să mă îndepărteze din clinică. Ne ciodănisem de multe ori, nu fără temei, fiindcă îi ignorasem de multe ori ordinele şi adoptasem metode de tratament pe care el le dezavua. Am adormit cu gîndul acesta în minte şi m-am trezit că vagonul era smucit în toate direcţiile. Trenul gonea acum la vale, între doi versanţi împăduriţi, spintecînd întunericul cu pîlpîirea de foc a pîntecelui locomotivei încinse la roşu. Am ieşit de sub pled şi m-am ciocnit de Aldo care încerca şi el să se dezmeticească. Brusc vagoanele s-au oprit cu un scrîşnit prelung de frîne şi noi am căzut unul peste altul.
- Unde suntem, ce se întîmplă? am întrebat năuc încercînd să desluşesc ceva în beznă.
- S-a stricat locomotiva! şi-a dat cu părerea Széreny.
Aldo, în ciuda faptului că nu părea un ins religios, şi-a făcut cruce:
- Să nu ia cumva foc tot trenul şi să ardem închişi aici!
După patru-cinci minute am văzut luminiţa unui felinar pîlpîind şi am tras geamul strigînd spre cel care-l purta:
- De ce a oprit trenul, e vreun obstacol pe şine?
Un bărbat mărunţel, cu faţa mînjită de vaselină şi îmbrăcat într-o salopetă soioasă a ieşit din întuneric:
- Obstacol? Niciun obstacol, e capăt de linie!
Altă meteahnă a administraţiei drumurilor de fier din imperiu: şinele se terminau înainte de gara din Ostrava, făcînd imposibilă legătura cu Katowice, Kracow şi Salzberg (Bochnya) ţinta finală a călătoriei mele.
A apărut şi conductorul, cu o figură slugarnică, rugîndu-ne să coborîm din tren, iar eu l-am interpelat destul de furios:
- Cum ajung la Katowice? Sunt aşteptat de alteţa-sa, regentul Lodomeriei!
Omul a ridicat din umeri:
- Nu ştiu, excelenţa voastră... eu atîta ştiu că trebuie să mut locomotiva în celălalt capăt al trenului şi mă-ntorc la Brno!
M-am aşezat pe piatra rambleului cu valiza între genunchi. Aldo, parcă lipsit de griji, admira cornul de argint al lunii răsărită printre brazii întunecaţi.
Pater Széreny m-a tras de mînecă:
- Veniţi cu mine, domnule Stark. Am găsit un localnic care pentru trei coroane de persoană ne transportă cu vehiculul său pînă la destinaţie!
"Vehiculul" era un car cu loitre înalte şi roţi butucănoase, tras de o pereche de boi mari cu coarne lungi, încovoiate la vîrf ca ale taurilor mitici din basoreliefurile babiloniene.
Ne-am căţărat tustrei în car, iar proprietarul, un ţăran ciolănos cu faţa brutală, îmbrăcat într-o sarică din lînă aspră, nevopsită, a pocnit dintr-un bici lung, îndemnînd animalele să se urnească. Am constat repede că inopinata noastră drumeţie nu avea deloc un aer romanţios, pastoral. În primul rînd carul duhnea a bălegar de te trăznea, iar mersul greoi printre hîrtoape ne izbea de loitre umplîndu-ne de echimoze. Pe urmă, se lăsase o beznă de nu vedeam la zece paşi şi începuse să cadă o ploaie măruntă şi îngheţată, numită în acele locuri măzăriche. Ne-am adăpostit cum am putut sub o pînză murdară, în timp ce boii înaintau anevoios, mînjiţi pînă la crupe cu noroi. După o oră încheiată de drum roţile s-au împotmolit în glod şi am fost siliţi să coborîm şi să-l ajutăm pe ţăran să urnească carul. Cînd s-au ivit zorile, ne-am trezit într-o vale largă, de-a curmezişul căreia şerpuia un rîu vijelios şi întunecat. Tocmai mă întrebam cum vom trece de acel obstacol cînd ţăranul a coborît de pe capră, a apucat hamurile boilor şi i-a îndreptat fără să şovăie spre apa neagră. Am coborît vrînd-nevrînd şi l-am urmat. Aldo s-a scuturat cuprins de fiori:
- O fi adîncă apa? Că eu nu ştiu să înot!
Din fericire pentru noi, apa nu ne trecea de brîu, dar cînd am ajuns pe celălalt mal, uzi pînă la piele, am socotit de cuviinţă să-i spun preotului:
- Padre, întreabă-l pe trogloditul ăsta dacă-i ştii limba, unde şi cînd ne putem opri să facem un foc c-am îngheţat!
Széreny, dîrdîind şi el sub sutana udă leoarcă, mi-a răspuns:
- L-am întrebat... zice s-avem răbdare că mai avem o leghe pînă într-un sălaş de păstori!
Habar nu am cît măsoară o leghe moraviană dar, după încă o oră de mers, am ajuns într-un cătun alcătuit din bordeie pe jumătate îngropate în pămînt şi acoperite cu lăstăriş şi brazde de iarbă, risipit pe versanţii văii. Călăuza noastră a oprit carul dinaintea unuia dintre ele, îmbiindu-ne să intrăm. În ciuda felului primitiv în care fusese construită, înăuntru era cald şi ne-am ghemuit în jurul unei vetre clădite din bolovani de rîu. În afara unui prici acoperit cu paie şi a unor scăunele cioplite din bardă, în încăpere nu se găseau alte piese de mobilier. Judecînd după căcărezele răspîndite pe duşumeaua din lut şi după aerul greu, duhnind a sudoare de animal, în această încăpere se adăposteau şi oile băştinaşilor, nu numai oamenii, pe timpul iernii.
O femeie ne-a adus o cofă plină cu lapte acrit şi un blid cu crupe de hrişcă fierte în zer. După ce ne-am potolit foamea cu acea hrană rustică ne-am întins în paie ca să ne odihnim. Aldo îngîna un cîntec naiv, în trei note, care, zicea el, îi amintea mereu de casă, iar preotul, în loc să-şi citească breviarul sau cărţoaia lui Renan, a început să poarte o conversaţie anevoioasă cu gazda, căci el de-abia o rupea în cehă, iar femeia vorbea dialectul ei, moravian.
Nu ştiu cum s-au înţeles dar la un moment dat popa a sărit în sus zbierînd:
- Doamne-Dumnezeul meu, cîtă mizerie!
- Ce s-a întîmplat? m-am mirat ieşind din picoteală.
- Oamenii ăştia se află într-o stare de barbarie mai adîncă decît păgînii şi idolatrii din Indii! În anul acesta s-au născut aici şapte copii şi niciunul n-a primit sfînta taină a botezului. Cînd am întrebat unde se află biserica mi-a spus că cea mai apropiată este în Cieszyn, la optzeci de poşte de satul lor.
Între timp ţăranul încărcase în car o cantitate impresionantă de baloţi de lînă şi ne-a chemat să ne continuăm drumul.
- Eu rămîn aici, a spus Széreny, să ridic un lăcaş de cult şi să-i aduc pe-aceşti semeni ai mei în sînul creştinătăţii!
Nu mă aşteptam la atîta determinare ascunsă în trupul său rubicond de prelat obişnuit cu confortul ecleziastic şi am obiectat:
- Pater, vă aşteaptă enoriaşii din vicariatul galiţian, nu puteţi rămîne aici! însă el a continuat cu o îndîrjire vrednică de cea a unui misionar iezuit trimis să boteze indigenii din Amazonia:
- Căile Domnului sunt necunoscute... pesemne că El are alt plan cu mine şi nu mă pot împotrivi... poate că asta e menirea mea, să aduc la cele sfinte pe cei care lipsiţi mîngîierea Lui şi nimic nu mă poate abate de la acest scop!
Văzînd că nu-l puteam determina să ne însoţească, monomania religioasă este una greu de vindecat, m-am aburcat împreună cu Aldo pe baloţii de lînă şi am plecat. La căderea nopţii am trecut rîul Odra pe un pod larg din piatră şi am ajuns în Ostrava, un oraş vechi, cu clădiri frumoase şi biserici bine întreţinute. Cu nespusă uşurare am găsit gara şi un tren care pleca spre Katowice.
(va urma)