8.
În timp ce doctorul Stark rătăcea printre colinele ceho-morave, asemenea unui Iason modern cocoţat pe un car plin cu lînă, în inima pustei maghiare, undeva între Sárvár şi Oroslány, un bărbat deşirat, îmbrăcat într-o redingotă strîmtă în carouri, pantaloni de călărie, cizme burgermeister şi o pălărie tiroleză cu pană de cocoş pe cap, îşi îmboldea din răsputeri cu cravaşa şi cu pintenii bidiviul. Galopa aşa de şase ore neîntrerupt, iar animalul, un exemplar frumos de armăsar unguresc se afla într-o stare de oboseală extremă. Pielea lucioasă, cu muşchi armonios reliefaţi se acoperise de praf, coama bogată era plină de mărăcini, iar grumazul, gura şi nările de spume uscate. La un moment dat, părea că insul s-a rătăcit în imensitatea pustei, o întindere nemărginită de ierburi arse de brumă, fără nicio urmă de aşezare omenească. O fîntînă cu cumpănă îi arăta ca acul magnetizat al unei busole, nordul şi se îndreptă într-acolo. Se răcori cu apa din ciutură, îşi adăpă calul, apoi porni din nou, cu o expresie de îndîrjire fără margini întipărită pe figura-i osoasă. Chiar şi pentru un trup antrenat să călărească ore în şir, goana aceea neîntreruptă ar fi fost o grea încercare, darmite pentru un ins care părea nedeprins cu statul îndelungat în şa. Pe la asfinţit, călăreţul ajunse în faţa clădirii poştei din Mocsa, o hardughie din scînduri vopsită în galben şi negru şi descălecă.
- Am nevoie de un cal de schimb, plătesc oricît! îi spuse el unui căpitan de surugii care căsca gura la trăsurile şi caleştile care treceau.
- Poţi să ai matale nevoie, că eu nu-ţi pot da, că n-am de unde, oricît ai plăti! răspunse acesta cu nepăsare desenînd cu codorişca biciului rotocoale în praful gros.
Celălalt scoase din buzunar o hîrtie cu ştampila mare a cancelariei k.u.k., i-o aşeză sub ochi mormăind în silă:
- Bagă de seamă, sunt consilierul aulic Fábian Vizállás de Szigetházy şi trebuie să ajung mîine dimineaţă la Kómaróm!
Surugiul se holbă uimit şi făcu o plecăciune caraghioasă măturînd pămîntul cu borurile pălăriei:
- Îndată luminăţia voastră, vă dăm o trăsură demnă de un graf, trasă de cei mai iuţi telegari... dar să ştiţi că vă costă două sute de coroane!
Fábian de Szigetházy îşi scoase punga şi scotoci prin ea dar nu adună decît un pumn de monede. Căpitanul de poştă se scărpină în cap cu codorişca biciului:
- Nu-i destul, luminăţia ta, cu piţulele astea n-ajungi nici pînă la Csegled care-i la trei poşte de-aici!
Privi cu luare aminte armăsarul pe care-l descălecase aşa-zisul consilier aulic şi continuă:
- Pe de altă parte, dacă-mi laşi calul dumitale te duc şi pînă la Viena!
- Eşti nebun, sări celălalt, calul ăsta e un exemplar din rasa Murakozi, am plătit pe el o mie de coroane!
- Ăla care ţi l-a vîndut te-a tras pe sfoară, că nu face nici o sută... uite, şchioapătă rău de piciorul stîng din spate şi e istovit de i se văd coastele!
De clădirea poştei se apropie un ins cocîrjat, cu tenul gălbejit şi nasul încovoiat ca un plisc de hultan îmbrăcat într-o redingotă, roasă de molii şi cu o ciudată tichie din stofă cafenie pe creştet. Îi ascultă cu atenţie, clătinîndu-şi capul, cum se ciondănesc şi se tîrguiesc, iar cînd în conversaţie se ivi o pauză, tuşi dregîndu-şi vocea şi interveni:
- Dacă nu vă e cu supărare, cumpăr eu calul, cu două sute de coroane!
- Ce te bagi, eşti geambaş?! se răsti căpitanul de poştă.
Gălbejitul îşi scoase tichia şi schiţă o plecăciune către cei doi:
- Isaac Ghesalbovic, angrosist de cereale... dacă-mi permiteţi, am o mică afacere să vă propun: eu îi ofer excelenţei sale două sute de coroane pentru armăsar, calul vi-l dăruiesc dumneavoastră, domnule căpitan, iar dumneavoastră ne transporţi pe gratis pe amîndoi, cu trăsura pînă la Kómaróm!
Discuţia se reluă mai aprigă dar, după un sfert de ceas, propunerea lui Ghesalbovic fu unanim acceptată. Surugiul duse calul în grajd, misitul îi înmînă consilierului aulic două sute de coroane, bani peşini, apoi se urcară amîndoi într-un rădvan cu roţi mari, tras de două perechi de trăpaşi şi o luară spre miazănoapte pe drumul mare care unea Budapesta de Bratislava.
Pentru unul neobişnuit cu un asemenea mijloc de transport primitiv, călătoria cu un vehicul tras de cai poate fi un chin. Rădvanul se hurduca prin hîrtoapele drumului, aruncîndu-l pe călător în toate părţile, izbindu-l de pereţii tari, căptuşiţi cu piele neargăsită de bou. Trupul costeliv al lui Fábian avu de suferit, aerul încins şi plin de praf îl sufoca, iar tovarăşul său de călătorie vorbea fără încetare plictisindu-l cu peroraţiile sale. Se adînci în gînduri încercînd să-şi liniştească cugetul, fiindcă de cînd părăsise Neuenburgul nu avusese nicio clipă de linişte. Tovarăşul său de călătorie însă nu îl slăbea cu întrebările turuind tot timpul.
- Sper că nu vă supără îndrăzneala mea, spuse el. Noi, ovreii, stimate domn, suntem o naţie oropsită şi dezrădăcinată, fiindcă n-avem o ţară şi nici un conducător care să ne diriguie destinele, trăim ca nişte paria, la marginea societăţii. Suntem batjocoriţi şi dispreţuiţi de ceilalţi semeni şi facem munci urîcioase, nedemne de un creştin. Cu toate astea eu duc la capăt afaceri cu oricine are încredere-n mine, creştin, ovreu sau păgîn, n-am încotro fiindcă trebuie să-mi întreţin numeroasa familie... de aceea călătoresc necontenit, dar pricopseală prea mare n-am făcut şi tare fericit sunt cînd pot aduna un bănuţ pentru zestrea fiicei mele... acum merg la Kómaróm unde-i tîrg mare de grîne, vin puzderie de şlepuri încărcate pe Dunăre, iar dacă m-ajută norocul şi fac un gheşeft să cumpăr maja de grîu ieftin şi s-o vînd cu trei coroane în cîştig, pot s-o mărit cu un om respectabil, un ofiţer sau un funcţionar, nu c-un amărît de misit de cereale ca mine!
- Am avut pe vremuri o amantă evreică, rînji consilierul aulic. Frumoasă femeie, trupeşă, înaltă şi cu un păr negru ca abanosul... ce mai, o adevărată Esthera, dar avea o meteahnă. Nu voia să se culce cu mine decît dacă-i dădeam o piţulă şi-atunci nu se împerechea ca alte femei, ci numai pe din dos precum căţelele... dar o făcea cu o patimă de neegalat, n-am mai pomenit o asemenea muiere focoasă!
Ghesalbovic tăcu o vreme, pesemne jignit în sentimentele lui etnice, şi se apucă să facă nişte socoteli cu un ciot de plaivaz într-un carneţel soios. Se opri numai cînd se lăsă seara, iar în rădvan se făcu un întuneric de să-ţi bagi degetele în ochi. Aţipiră amîndoi, zgîlţîiţi şi azvîrliţi în timpul somnului de hurducăturile trăsurii care gonea fără oprire în noapte.
Spre dimineaţă ajunseră pe malurile Dunării, în locul în care bătrînul fluviu face un cot larg, desfăşurîndu-şi tot puhoiul de ape între luncile împădurite cu pîlcuri dese de arini. Vizitiul opri telegarii dinaintea unei bariere păzită de un funcţionar îmbrăcat într-o uniformă cenuşie cu găitane albe şi le spuse peste umăr:
- Plătiţi vama, că altfel nu ne lasă să intrăm!
Consilierul aulic scoase capul pe fereastra rădvanului şi îi arătă hîrtia cu pecete imperială, dar slujbaşul nu se lăsă înduplecat. Ghesalbovic scoase din pungă suma cerută oftînd şi văicărindu-se de parcă îl jupuia cineva şi-atunci vameşul ridică bariera lăsîndu-i să treacă mai departe. Cînd ajunseră în oraş, evreul îl copleşi din nou cu amabilităţile, iar la despărţire îi întinse o carte de vizită pe care lucea un fel de şopîrlă aurită:
- Stimate domn, dacă aveţi vreodată trebuinţă de numerar, arătaţi cartonaşul acesta oricărui funcţionar de la consorţiul Salamander şi el vă va servi imediat!
Fabian vîrî cartea de vizită în buzunar se îndreptă spre o cîrciumă să se întremeze după oboseala drumului. Bău un rachiu tare de drojdii, căci îl înjunghiau durerile în tot trupul şi află că putea ajunge în Pressburg (Bratislava) cu un tren care pleca din Esztergom. În Kómaróm nu era gară pentru trenurile de călători, ci numai pentru cele care transportau grîne.
Trenul în care se urcă era unul ciudat, cu vagoanele înguste din scînduri vopsite în verde şi lipsite de confort, căci era unul militar, destinat trupelor din cele mai îndepărtate garnizoane ale imperiului. Impiegatul de pe peron se lăsă convins să-l lase să urce fără nicio plată cînd îi arătă hîrtia cu ştampila imperială şi îi explică că era într-o misiune oficială.
În vagon se aflau zece cătane cu puştile la picior şi un ofiţer tînăr şi zvelt cu o mustăcioară neagră pomădată, strîns în uniforma bleu cu vipuşcă şi găitane roşii a husarilor din garda imperială. Bucuros că are cu cine vorbi, acesta i se prezentă cordial ca fiind locotenent Emil Cândea de Szent Miclos însă Fábian, obosit de călătoria cu trăsura nu catadicsi să-i întoarcă politeţea. Mormăi un salut, apoi se ghemui într-un colţ al banchetei şi căzu într-un somn adînc. Dormi două-trei ore pînă cînd trenul se opri cu un scrîşnet prelung al roţilor în plin cîmp, iar zgîlţîitul vagonului îl trezi. La doi paşi de culcuşul său, tînărul locotenent de husari se sfădea cu un alt ofiţer, în bărbat roşcovan, înalt şi lat în umeri, cu o expresie sfidătoare întipărită pe chip, accentuată de o cicatrice adîncă ce-i brăzda unul din pomeţi.
- Poţi dovedi că mint, locotenente Szent Miclos, zise acesta, sau eşti un laş, ca toţi cei din neamul tău?
Chipul locotenentului păli de mînie şi strigă:
- Tot ce ai spus e o minciună, von Stahlfaust şi-ţi cer satisfacţie!
Îşi scoase mănuşa şi i-o aruncă celuilalt în obraz. Cătanele din vagon, lăsară la o parte disciplina şi se îngrămădiră să vadă ce se va întîmpla. Roşcovanul ridică mănuşa şi irişii lui de culoarea oţelului se îngustară ameninţători:
- Ce să mai pierdem vremea? Un loc mai potrivit pentru diferendul nostru n-am putea găsi, n-avem nevoie decît de doi secunzi!
Se întoarse spre uşa vagonului unde se ivise însoţitorul trenului cu un felinar în mînă şi-i spuse pe un ton care nu suferea împotrivire:
- Hei, tu, omule, fă-te încoace că am o treabă pentru tine!
Szent Miclos se întoarse spre Fábian, care privea, încă năucit de somn, toată scena:
- Domnule, vă rog, faceţi-mi onoarea să mă secondaţi într-o chestiune de onoare!
El aprobă înclinînd din cap, iar cei doi duelişti îşi scoaseră vestoanele şi traseră uşa vagonului coborînd dintr-un salt. Afară era încă întuneric, aşa că însoţitorul de tren aşeză felinarul pe rambleul căii ferate. Fábian coborî şi el postîndu-se lîngă cei doi adversari care se măsurau din priviri cu armele în mînă.
- Putem începe domnilor, sunteţi pregătiţi? întrebă el.
În loc de răspuns lamele albăstrii de oţel se încrucişară vibrînd ca două vipere gata să muşte. Urmă o învălmăşeală a trupurilor în mişcare, cu fandări, eschive, parade, volte şi lovituri repezi date cu vîrful săbiilor din care săreau scîntei albăstrii. La un moment dat tînărul locotenent trecu la asalt ieşind cu agilitate dintr-o priză, dar alunecă pe prundişul rambleului şi spada i se frînse. Adversarul său rînji văzîndu-l dezarmat, dar nu pierdu vremea şi îi înfipse cu un gest scurt lama spadei sale în piept. Szent Miclos scoase un geamăt şi căzu în genunchi, iar cămaşa lui albă se pătă de sînge.
Fábian se repezi strigînd:
- Opriţi-vă, e nevoie de un doctor!
Von Stahlfaust rupse un smoc de iarbă şi-şi şterse lama spadei scuipînd dispreţuitor:
- Doctorul e de prisos, chemaţi mai bine un preot!
Într-adevăr, rana părea mortală căci locotenentul se prăbuşi fără vlagă pe rambleu. Îl urcară în tren încercînd să oprească hemoragia, dar sîngele îi ţîşni pe gură într-un şuvoi întunecat şi gros, semn că fusese perforat plămînul. Fábian îşi făcu loc printre trupurile soldaţilor adunaţi în jurul rănitului zicînd:
- Nu vă înghesuiţi, lăsaţi-l să respire! spuse el.
Acesta îl auzi şi-i făcu semn să se apropie. Îl auzi horcăind, cu ultimele puteri: "Soţia mea... frăţia dragonului... la Cracovia... mă aşteaptă!" apoi expiră lung şi rămase nemişcat, cu ochii goliţi de viaţă îndreptaţi spre tavanul vagonului. Cel care-l ucise, plecase fără să-i arunce barem o vorbă de regret.
O cătană bătrînă se apropie făcîndu-şi cruce. Aprinse un căpăţel de lumînare şi-l puse la căpătîiul mortului murmurînd: "Săracul de el, n-avea decît douăzeci şi cinci de ani şi de-abia se însurase!"
Un alt ostaş cu grade de feldwebel ridică din umeri: "Acu, dacă-i mort şi ne-am procopsit cu el ce-i de făcut ca să nu dăm de belea? Trebuie să îngropăm repede leşul şi să ne ţinem gura."
Coborî din vagon şi începu să sape cu o cazma în pămîntul clisos de lîngă terasament, iar cînd groapa fu destul de adîncă le făcu semn celorlalţi să aducă cadavrul. Cu ultimele cuvinte ale locotenentului Szent Miclos în minte, Fábian socoti oportun ca înainte de a coborî cadavrul în groapă să împacheteze sabia frîntă, uniforma şi mărunţişurile găsite asupra defunctului şi să le vîre într-un sac gol, în care fuseseră ambalaţi pesmeţi.
(va urma)