Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Foileton  Sageata  Anesthesia

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Anesthesia (IX)


Dan Recheşan

11.03.2018
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Rezumatul capitolelor precedente: Doctorul Stark de la spitalul din Mariagrün primeşte de la alteţa sa regală, Leopold de Leuben, regent al Lodomeriei, invitaţia de a fi numit medic curant al curţii din Salzberg. Conform descrierilor lui Franz Lügner, un pierde-vară cu apucături de pervers, prieten al doctorului, Lodomeria e un colţ de lume înapoiat, cu mentalităţi medievale, cu ţărani săraci şi burghezi bigoţi şi cu un impas dinastic. Stark este tentat să refuze oferta, dar Lügner şi apoi contesa von Hurestahl îl sfătuiesc să se mai gîndească, pentru că la curtea din Salzberg va întîlni cazuri interesante şi, în plus, va prospera. Directorul clinicii, Cornelius von Halsrigg, îl ameninţă pe Stark că îl va demite dacă nu acceptă oferta regentului, pentru încălcarea eticii medicale care cere ajutarea tuturor pacienţilor. Stark bănuieşte că oferta e pretext pentru îndepărtarea sa, poate chiar rezultat la uneltirilor lui Halsrigg, aşa că decide să accepte oferta regentului şi pleacă spre Lodomeria. Lügner îi trimite lui Stark un bilet, anunţându-l că a plecat în Balcani ca reporter de război. În tren, Stark îl cunoaşte pe Aldo, un pictor admirator al lui Gustav Klimt, cu o istorie sexuală începută devreme alături de o slujnică care îl abuzase şi cu un episod homosexual.

9.
 
Vineri, 27 noiembrie 1913 de la porţile Lodomeriei la Salzberg (Bochnya)

Trenul a trecut peste un vechi pod de lemn, destul de fragil în aparenţă, care înlesnea traversarea Vistulei şi s-a îndreptat spre un lanţ muntos, cu culmile înzăpezite care mi-a adus aminte de Alpi Tirolezi. Totuşi, priveliştea mi s-a părut străină, neprimitoare, iar cătunele înşirate de-a lungul văii mici, sărăcăcioase şi lipsite de farmecul celor din valea Lech. Am profitat de faptul că mă aflam din nou singur cu Aldo şi am încercat să aflu amănunte despre motivele care îl împinseseră să ia calea pribegiei. A mormăit ceva despre un misterios amant gelos din Florenţa, care-i interzicea să facă studii după nuduri feminine şi masculine, apoi a început să-mi povestească despre aspiraţiile sale. Visa să ajungă un Buonarotti al Austro-Ungariei, să picteze sute de metri pătraţi de fresce pe pereţii bisericilor din cele mai îndepărtate oraşe ale imperiului.
- Oare notabilităţile din Cracovia mi-ar putea oferi asemenea şansă? m-a întrebat el cu expresivii săi ochi de meridional lucind de exaltare. N-aş cere mare lucru, m-aş mulţumi cu o bucată de pîine, o gură de vin şi cîteva fructe uscate, fiindcă acolo sus, pe schele, în timp ce aş creiona figurile încruntate ale profeţilor şi ale sfinţilor, l-aş simţi pe Creator mai aproape.

Ca să mă convingă de harul său a scos un creion conté, cu mina moale, mi-a cerut o foaie din carnetul meu cu însemnări şi mi-a schiţat portretul. Avea o mînă sigură dar dovedea un oarecare manierism în redarea figurii umane, iar asemănarea era una schematică, lipsită de forţă. În timp ce-l priveam desenînd mi-a venit o idee.
- În loc să te zbaţi să răzbaţi într-o lume ostilă, printre epitropii şi prelaţii polonezi, mai bine ai veni cu mine în capitala Lodomeriei. Acolo ai putea obţine cu uşurinţă comenzi, iar traiul ţi-ar fi mult mai confortabil!

Propunerea mea l-a făcut să zîmbească:
- De ce nu? În definitiv ar fi un bun exerciţiu pentru viitoarele mele opere murale!

Trenul s-a înscris încet pe un traseu sinuos, printre măguri împădurite cu brazi şi steiuri ameninţătoare din calcar, iar după o oră de mers a oprit într-o haltă dărăpănată cu clădiri din cherestea. Un soi de funcţionar, îmbrăcat într-o uniformă ponosită, cu galoane albe din lînă, ne-a strigat să ne pregătim pentru controlul actelor şi al bagajelor. L-am luat pe Aldo de braţ, tremura de teama unor nereguli în paşaportul său, şi am coborît. Nu se aflau decît cel mult o duzină de călători pe peron, iar vameşul a trecut repede printre ei, aruncînd cîte o privire grăbită peste documentele lor. Cînd a ajuns în dreptul nostru i-am întins odată cu paşapoartele şi scrisoarea cu pecetea princiară.
- Nu puteţi merge cu trenul pînă la Katowice, drumul de fier se opreşte aici, a mormăit el, arătînd spre o uriaşă movilă formată din bolovani, amestecaţi cu grinzi îndoite, închisă între munţi. S-a năruit tunelul, să tot fie de-atunci doi ani de-atunci şi nici pînă azi n-a venit nimeni să facă altu-n loc.
- Trebuie să ajung la Salzberg, cu orice preţ, mă aşteaptă regentul! am zis vîrîndu-i din nou scrisoarea sub ochi.
- Aha, taman în Bochnya carevasăzică, a făcut el, atunci trebuie să o luaţi binişor la picior pînă la Zywiech, îs vreo trei ceasuri de mers peste munte, unde s-o găsi careva să vă ducă cumva pînă acolo!

Cărarea pe care ne-a indicat-o urca pieptiş printr-un hăţiş des format din jnepeni şi rugi de mure, pînă sus, pe brîna muntelui. Aldo a luat-o înainte, bucuros ca un copil căruia i-ai promis o excursie feerică şi plină de surprize. Mi-am dat repede seama, ca unul obişnuit cu drumeţiile montane, că nu eram pregătiţi pentru asemenea călătorie şi nu mergeam la un picnic. În curînd a obosit şi, după o oră de mers a trebuit să-l aştept, constituţia lui anatomică era mai fragilă decît părea la prima vedere.
- Doctore, a gîfîit el după ce şi-a astîmpărat setea la un izvor ce şiroia sub stînci, cărarea asta afurisită e mai abruptă decît aş fi crezut cînd am plecat.
- Hai, adună-ţi forţele, trebuie să ajungem înainte de căderea întunericului în Zywiechul ăla!

După încă o oră de mers am ajuns la marginea unui grohotiş înspăimîntător. Sub picioarele noastre se întindea o vale larg deschisă între culmile calcaroase. Pădurea luase toată culoarea aramei, petele de verde mohorît ale pajiştii alternau cu bronzul profund al copacilor, iar în depărtare se zăreau clădirile albe cu acoperişuri din ţiglă roşie ale unui tîrguşor. Adăugaţi la acest tablou un cer înalt, acoperit de norii auriţi ai apusului şi aveţi dinainte priveliştea care ne-a întîmpinat la porţile Lodomeriei.

Am ajuns în satul Zywiech la căderea întunericului şi am intrat într-o cîrciumă modestă, cu pereţii netencuiţi şi un mobilier rustic, cioplit din bardă, fiindcă în astfel de stabilimente se adună de obicei vizitii şi căruţaşii. Spre mirarea mea, de cum am intrat, cîrciumarul ne-a ieşit dinainte spunînd:
- Sunteţi aşteptaţi, trăsura domniilor-voastre este trasă la scară!

S-a întors spre un bărbat tînăr îmbrăcat într-un dolman vineţiu, care ne privea cu curiozitate.
- Hei, Krzysztof, fă-te încoace, ţi-au sosit călătorii!

Vizitiul a făcut o plecăciune adîncă, cu biciul şi pălăria în mînă:
- Plecăm cînd vreau înălţimile voastre dar înainte de a pleca poate gustaţi cu mine o cană cu mied, că drumul îi tare lung şi s-a lăsat frigul!

Eram curios să gust băutura aceea populară în Galiţia şi în Ucraina, aşa că ne-am aşezat la o masă, iar cîrciumarul ne-a adus o stacană mare din ceramică, plină cu un lichid auriu. Aldo a strîmbat din nas, mie, în schimb mi s-a părut o băutură acceptabilă, mult mai savuroasă şi mai tare decît berea austriacă.

Vehiculul care urma să ne transporte la destinaţie era o caretă uşoară, de două locuri, cu roţi înalte, trasă de o pereche de iepe roaibe, bine ţesălate. Pe portiere lucea blazonul casei de Lodomeria, doi acvile, una albă, celălalt roşie pe un cîmp smălţuit în azur, iar în interior era tapisată cu atlas şi perne moi din piele. Krzysztof s-a urcat pe capră şi după ce ne-am instalat confortabil, a îndemnat caii la trap pocnind din bici. Şoseaua pe care am apucat era un drum lat din pămînt bătătorit, presărat ici-colo cu prundiş, pe care însă roţile înalte înaintau fără zdruncinături. Cum nu mai dormisem într-un pat de trei nopţi, am adormit deîndată, amîndoi.

M-am deşteptat spre dimineaţă, cînd vehiculul s-a oprit şi am zărit pe ferestruica îngustă a caretei ghizdurile unui puţ zidit din bolovani de rîu. Aldo nu s-a trezit, dormea liniştit între perne, respirînd uşor, cu gura întredeschisă ca un prunc. Am coborît nedumerit şi am dat de vizitiul nostru adăpînd caii.
- Bune fete a spuse el mîngîind crupa uneia dintre iepe. Asta e Gwiazda, aşa-i zic eu fiindcă are o stea albă în frunte, iar cealaltă, cu coama roşie, e Rudowa. Tare le mai iubesc, şi ele pe mine... să vă spun drept, mă înţeleg mai bine cu iepşoarele astea decît cu oamenii!

A umplut din nou găleata cu apă şi mi-a făcut cu ochiul, glumeţ:
- Uneori, mă gîndesc că de-ar fi nişte fetişcane nu m-aş da în lături să le călăresc!

Aerul era rece, tăios, peste dealuri căzuse bruma, aşa că m-am întors tremurînd la adăpostul confortabil al caleştii şi m-am învelit cu o pătură. Grija şi afecţiunea omului pentru animalele domestice de care se serveşte nu sunt nefireşti, ele au sorgintea în vremurile arhaice, însă, acest sentiment devine însă morbid, degenerînd în bestialitate, atunci cînd individul resimte o aversiune evidentă pentru sexul opus însă practică raporturi monstruoase, inacceptabile pentru orice om civilizat, cu animalele.

N-am întîlnit prea mulţi indivizi afectaţi de zoofilie, însă îmi amintesc de un caz al doctorului Schauenstein. Pacientul, un agricultor de patruzeci de ani, era acuzat de către vecinii săi că întreţinea relaţii sexuale cu caii şi vacile din gospodăria sa. La examinarea clinică am constatat că bolnavul nu prezenta tare psihologice şi nici semne evidente ale unor degenerescenţe anatomice. Ne-a mărturisit însă că părinţii săi erau alcoolici, iar în copilărie suferise episoade repetate de epilepsie. După pubertate, odată cu deşteptarea instinctului genital n-a avut înclinaţii sexuale nici pentru femei, nici pentru bărbaţi, şi nici nu a practicat masturbarea, în schimb se simţea atras de cai. Faţă de femei se arăta foarte pudic şi considera că sexul cu o femeie era un păcat. O dată a încercat să facă amor cu o femeie însă a rămas impotent în prezenţa ei, fapt ce nu se întîmpla niciodată în prezenţa unui animal. Dincolo de incontestabila constatare că aveam de-a face cu un individ primitiv, debil psihic şi de o moralitate extrem de scăzută, era evident că impulsurile sale hiperstezice de natură patologică se manifestau pe fondul unei eredităţi maladive.

Se spune că Friederich cel mare, aflînd că unul dintre cavaleriştii săi care sodomizase o iapă a exclamat: "Omul ăsta e un porc, treceţi-l într-un regiment de infanterie!"

Se pare că actele de zoofilie nu sunt chiar atît de rare pe cît se presupune. S-a constatat că în mediul rural, printre crescătorii de vite, bărbaţii preferă caii şi vacile în timp ce în mediul urban ele se petrec între femei şi animalele lor de companie, îndeosebi cîini. Ciudat este că această deviaţie este înfierată de Biblie: "Să nu te culci cu o vită, ca să te pângăreşti cu ea. Femeia să nu se apropie de o vită, ca să curvească cu ea. Este o mare mişelie. Dacă un om se culcă cu o vită, să fie pedepsit cu moartea; şi vita s-o omorâţi. Dacă o femeie se apropie de o vită, ca să curvească cu ea, să ucizi şi pe femeie şi pe vită; să fie omorâte: sângele lor să cadă asupra lor" spune Leviticul. În schimb, legile islamice o îngăduie, permiţînd unui bărbat necăsătorit să facă sex cu o oaie, cu condiţia să nu consume din carnea ei.

La următorul popas am dat de o gheretă militară deasupra căreia flutura un stindard din benzi galbene şi roşii, culorile naţionale ale Lodomeriei. Sentinela, un zdrahon tînăr căruia de-abia îi mijiseră tuleiele, ne-a salutat cu arma pe umăr, iar vizitiul ne-a asigura că vom ajunge în capitală pe la orele prînzului. Prin ferestruica caretei vedeam căsuţele sărăcăcioase din lemn, spoite cu lut şi acoperite cu stuf, ale satelor prin care treceam. Nici urmă de clădiri solide, din cărămidă sau de vreo fabrică, pînă şi bisericile erau construite din paiantă. Am reflectat că ţinutul prin care treceam era unul tare oropsit şi înapoiat faţă de celelalte provincii ale imperiului şi se pare că principalele surse de venit ale locuitorilor era agricultura şi creşterea vitelor. Aldo, în schimb se bucura ca şi un copil ori de cîte ori drumul ne era barat de o turmă de oi sau de o cireadă de vaci, ca şi cum nu mai văzuse în viaţa lui astfel de animale domestice. Spre prînz, Krzysztof a oprit să adape iepele şi să şteargă colbul aşternut pe portierele caleştii.
- Uite, acolo-i Bochnia, înălţimile voastre! a zis el arătîndu-ne cu biciuşca o colină domoală, înconjurată de pîlcuri de mesteceni. În mijlocul dealului, nivelat parcă de o mînă gigantică se înălţau meterezele groase ale unei fortificaţii. Cînd ne-am apropiat, am constatat că zidurile erau dărăpănate, cu tencuiala căzută, iar turnuleţele care încadrau poarta citadelei erau afumate de parcă trecuseră recent printr-un incendiu. Am trecut pe sub o boltă înaltă şi o sentinelă îmbrăcată într-o uniformă albastră ne-a dat onorul. Trăsura a străbătut o piaţă largă, dreptunghiulară, podită cu bolovani de rîu şi încadrată de clădiri solide zugrăvite în cenuşiu. În aer plutea un iz sărat şi aspru ca pe malurile unui lac salmastru. Mai tîrziu mi-am explicat provenienţa acelui miros prin prezenţa minele de sare care înconjurau Bochnya, numit din această pricină şi Salzberg, oraşul sării. Cînd a ajuns în faţa unei clădiri masive, cu colonade greoaie şi o scară largă, mărginită de pilaştrii în stil baroc, încununaţi cu capete de leu, vizitiul a tras tare de hăţuri şi a oprit careta, apoi a sărit de pe capră ajutîndu-ne să coborîm.

Pe peronul castelului ne-a întîmpinat un bărbat scund şi chelbos, îmbrăcat într-o redingotă lungă din stofă neagră cu un zîmbet convenţional întipărit pe obraz:
- Bine aţi venit în Salzberg. Sper că aţi călătorit confortabil!

Era Karol Puteyra, şambelanul alteţei sale, principele Leopold de Leuben, regentul Lodomeriei.

(va urma)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer