10.
Trîntit pe spate, cu mîinile încrucişate sub ceafă, Fabian fixa de minute întregi tavanul mînjit cu pete verzui de igrasie al încăperii. Se afla într-un hotel modest din Pressburg, unde închiriase o cameră pentru noapte. Deşi era un ins obişnuit să călătorească şi să-şi planifice dinainte cu mare grijă fiecare pas, de data asta părea că nu ştia încotro s-o apuce. După ce coborîse din trenul militar, rătăcise o vreme pe străzi, la întîmplare, pînă cînd văzu o clădire cu două caturi şi cu ferestre largi pe a cărei faţadă atîrna o firmă mare din alamă poleită reprezentînd o salamandră. Scoase din buzunar cartea de vizită pe care i-o dăduse Isaac Ghesalbovici şi se îndreptă spre intrare. Un portar tinerel înţolit într-o livrea verde ca mătasea-broaştei îi tăie calea întrebîndu-l:
"Ce treburi aveţi la noi, domnule?"
"Aici e consorţiul bancar Salamander?" îi întoarse el întrebarea.
"Vedeţi bine că aici e... vă pot ajuta cu ceva?''
"Am nevoie de numerar... cîteva sute de coroane!"
Portarul îl însoţi pe culoar lung şi întunecos, cu o mulţime de uşi din sticlă colorată şi deschise una pe care scria kassa zicînd:
"Aici se fac plăţile!"
Intră şi se trezi dinaintea unui comptoar lung din stejar băiţuit la care stăteau 4-5 funcţionari, numai în cămaşă, scriind de zor în nişte catastife groase de o palmă. Unul dintre ei ridică capul şi îl măsură lung, cu neîncredere:
"Ce doriţi, un împrumut?"
Îi arătă cartea de vizită şi se bîlbîi, jenat că trebuia să-i explice unui umil funcţionar că n-are o para în pungă:
"Sunt într-un mic impas financiar... două sute de coroane, dacă se poate..."
Spre mirarea sa funcţionarul scoase un fişic şi îi numără patruzeci de monezi de cinci coroane nou-nouţe apoi îi vîrî sub nas o hîrtie:
"Scrieţi-vă citeţ numele, semnaţi la debitor şi banii îs ai dumneavoastră!"
Ştia prea bine ce înseamnă să semnezi o poliţă dar făcu întocmai cum i se ceruse. Scrise în josul poliţei, fără să-i tremure mîna: Albert von Sacher-Stirling şi semnă indescifrabil.
"Cine conduce consorţiul acesta?" întrebă cînd se văzu cu banii în buzunar.
Conţopistul holbă ochii şi-i răspunse cu o amabilitate falsă, specifică tuturor funcţionarilor:
"Doriţi o sumă mai mare? E nevoie de un garant!"
"Nu, mulţumesc, nu cunosc pe nimeni în Pressburg care să mă gireze!" mormăi încruntat căci bănuia ce încurcături îl puteau ajunge. Dădu portarului o coroană bacşiş şi ieşi. Simţind punga atîrnîndu-i greu în buzunar păşea cu mai multă încredere pe caldarîm printre trecători. Două străzi mai încolo, găsi un hotel care îmbia călătorii să-i calce pragul pentru şapte coroane pe noapte, preţ în care includea şi cina. Găsi de cuviinţă să fie cumpătat cu banii consorţiului salamandresc şi nu strîmbă din nas cînd slujnica îl conduse într-o odăiţă strîmtă, fără ferestre, duhnind tare a scîrnă de şoareci şi se instală acolo, mulţumit că avea un acoperiş deasupra capului şi nu trebuia să-şi petreacă noaptea pe uliţe.
Auzind o muzică stridentă, de fanfară, ieşi din nou în stradă şi văzu un detaşament de ostaşi în uniforme albe defilînd în ritmul tobelor şi al alămurilor. Mulţimea căsca gura curioasă, iar cîţiva puştani se luară după ei. Îi urmă şi el curios şi ajunse pe un deluşor de unde vedeai ca în palmă toată cîmpia împînzită de corturi, atelaje, furgoane cai şi cătane care alergau de colo-colo. Se desfăşurau marile manevre de toamnă la care participau două oşti imperiale, una comandată de feldmareşalul Conrad von Hötzendorf care purta fanioane albastre şi cealaltă a konprinzului Karl Franz de Lorraine cu fanioane roşii. Răsunară prelung trîmbiţele, se auziră strigăte de "vivat, trăiască împăratul", iar regimentele se înşirară faţă în faţă cu armele la picior, apoi totul se desfăşură ca într-o bătălie cu soldaţi de plumb. Bubuiră, rînd pe rînd tunurile, trupele mărşăluiră una spre alta, lăncierii călare, dragonii, husarii şi cuirasaţii porniră în şarje spectaculoase, apoi tot cîmpul de bătălie se acoperi de colb şi de norii deşi ai prafului de puşcă. Cînd fumul se risipi, se văzu că de învins învinseră fanioanele roşii care capturaseră mai multe fanioane albastre decît adversarii lor. Sosiră şi cîteva furgoane sanitare care culeseră morţii şi răniţii, căci manevrele nu erau izbutite dacă nu se lăsa cu victime de ambele părţi, iar ofiţerii celor două armate se îndreptară spre popotă ca să serbeze împreună, reuşita manevrelor. Fascinat de jocul de-a războiul, Fabian observă totuşi că redutele erau nişte fortificaţii şubrede, construite din trestie şi baloţi de paie, iar tunurile şi puştile folosiseră proiectile oarbe. Se întoarse la hotel unde înfulecă o porţie uriaşă de varză cu cîrnaţi, bău două halbe de bere şi urcă în cameră, să se odihnească. Deşi îşi simţea trupul amorţit şi creierul înceţoşat de oboseală nu putu să adoarmă. Revăzu cu ochii minţii duelul la care asistase cu o noapte în urmă, tot un joc de arme dar care sfîrşise în moarte. Nu-l deranjau cearşafurile soioase şi nici salteaua plină de ghemotoace de lînă, ci imaginea tînărului locotenent de husari prăbuşindu-se pe rambleul căii ferate în timp ce un şuvoi gros de sînge îi păta cămaşa.
Se ridică, îşi luă surtucul şi coborî în hol. Ceru hotelierului hîrtie de scris, un condei şi cerneală, apoi se aşeză la o măsuţă şchioapă şi începu să scrie:
"Serenisime alteţă,
În mărinimia ce vă împodobeşte augusta persoană alături de alte nobile şi alese virtuţi, nădăjduiesc că veţi avea enorma bunăvoinţă să-mi luaţi în seamă doleanţele pe care vi le înfăţişez. Sunt un om onest, loial şi capabil căruia soarta i-a menit un destin nedrept în pofida faptului că posed calităţi pe care consider că le pot pune în slujba alteţei voastre fără altă recompensă decît să vă fiu un slujitor devotat, scop pentru care îmi voi depune la dispoziţie toate forţele de care dispun şi toată priceperea de care sunt capabil ca să vă mulţumesc. Aşa să-mi ajute Dumnezeu cel din ceruri, veşnic atotputernic şi preamilos.
Cu enormă gratitudine şi etern respect, al alteţei-voastre preaplecat slujitor,
Fábian Vizállás de Szigetházy, inginer militar şi expert în fortificaţii"
Reciti cele aşternute pe filă şi vîrî epistola într-un plic. Lipi un timbru, scrise deasupra Către principele de Leuben, regent al Lodomeriei şi se duse mulţumit la culcare.
Dimineaţa puse scrisoarea într-o cutie poştală şi se îndreptă spre gară cu gîndul să plece cît mai degrabă spre Cracovia. În zadar îi ceru funcţionarului de la ghişeu să-i vîndă un bilet, acesta i-o trînti scurt: "Nu mai sunt bilete pentru trenul de azi, veniţi mîine!"
"Trebuie să plec astăzi, nu suferă amînare, sunt consilier aulic şi am o treabă urgentă!" îi spuse, gata să recurgă la orice modalitate de a obţine un bilet.
"Poţi să fii dumneata şi konprinzul, nu pricepi că nu mai sunt locuri în tren!" mormăi celălalt morocănos.
Un ins burduhănos şi roşcovan, care trăgea cu urechea la conversaţia lor se apropie şi-l bătu uşor pe umăr.
"Auzi, domle, dacă vrei un loc în tren îţi dau eu unul!"
Fabian îl măsură cu neîncredere, era îmbrăcat într-un dolman verde, cu găitane negre, cum poartă vînătorii, încins peste pîntece cu o curea lată, bătută în ţinte şi nu purta cămaşă cu guler, ci o rubaşcă roşie, căzăcească, soioasă şi decolorată de atîta purtat. Necunoscutul îi întinse o palmă uriaşă:
"Numele meu este Tadeusz, Tadeusz Wybrzuszonievski din Biala. Ce zici, te învoieşti?"
"Cît mă costă locul?"
"Nu te costă nimic, numai să m-ajuţi cu o trebuşoară mai delicată... uite cum stau lucrurile: m-a lovit năpasta fiindcă Bogusz, tovarăşul meu, a dat ortu' popii... mare nenorocire şi-al dracului nenoroc, ca să zic aşa. Stăteam cu el la masă şi ne cinsteam cu votcă, cînd deodată îl văd că se face roşu, dă ochii peste cap şi pică lat. Degeaba am adus un doftor, nu era beat mort, murise de-a binelea. Acum, ce era să fac, că de îngropat aici, printre străini nu-l puteam îngropa. L-am învelit binişor într-o pătură şi hai cu el la gară să-l duc văduvii, în Cracovia! Dacă mă ajuţi să-l aburc în tren îţi dau biletul lui, că oricum mortului ce-i mai trebuie bilet de călătorie cînd a plecat pe ultimul drum spre cele veşnice!"
Fábian se codi, însă celălalt îl apucă de braţ şi-l trase după el pe peron. Acolo, într-un cărucior cu două roţi se găsea un pachet lung, înfăşurat în pături şi legat strîns cu frînghii.
"Hai, apucă-l de picioare să-l urcăm în tren!" îl îmboldi Tadeusz. Vrînd-nevrînd, îl ajută să care mortul pînă la scara compartimentului, dar acolo le tăie calea un impiegat:
"Pachetele mari se duc la vagonul de bagaje, regulamentul căii ferate interzice să le urcaţi în vagonul de călători!" le spuse acesta, însă Wybrzuszonievski îl îmbrînci fără menajamente şi împinse cu putere "coletul" între cele două banchete.
"Aşa, Boguslave, dragule, acum te-om duce pe drum de fier pînă-n ţintirim!" rîse el.
Fabian se aşeză pe banchetă, cu cadavrul la picioare, atent ca nu cumva să-l atingă din greşeală. Tadeusz, în schimb, se tolăni în voie şi scoase din buzunarele dolmanului o sticlă plină cu rachiu. Bău cu poftă, ştergîndu-şi gura cu mîneca, apoi i-o întinse:
"Ia şi bea, în cinstea mortului!"
Nu se cădea să-l refuze după ce-i făcuse loc în tren aşa că bău o duşcă zdravănă şi întrebă:
"Cu ce se îndeletnicea prietenul dumitale?"
"Era crescător de porci ca şi mine, tocmai am vîndut armatei o turmă mare, de cinci sute de capete. Manevrele de toamnă pe care le fac cătanele imperiale sunt tare bănoase pentru noi", spuse Tadeusz bătînd cu palma chimirul ticsit cu bancnote.
Cînd sticla de rachiu se goli, se ridică şi desfăcu învelitoarea în care era înfăşurat cadavrul şi-l aşeză pe banchetă:
"Aşa, să stea şi el ca oamenii, nu ca un pachet!"
Scoase a doua sticlă de rachiu şi o ridică spre mort:
"Să ai parte numai de bucurii şi beutură destulă, Boguslave, acolo te duci!"
Lui Fabian figura lividă a celui decedat îi dădu fiori, aşa că bău fără să se mai lase poftit, iar rachiul îl aduse în pragul veseliei. Rîse şi bău mai departe, pînă cînd toate i se amestecară în minte şi căzu într-un somn adînc.
Cînd se trezi, trenul staţiona într-o gară mare, clădită din cărămidă roşie, iar mortul şi tovarăşul său de călătorie dispăruseră. Scoase capul pe geamul compartimentului şi cu capul încă tulburat de aburii alcoolului citi numele staţiei imprimat cu litere mari, negre pe faţada clădirii: Krakow bahnhof.
(va urma)