Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  4SPACE

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

În interregn


Augustin Ioan

27.02.2018
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Sunt, de o vreme, implicat în construirea, deloc uşoară, a unei antologii (cel puţin una) de versuri. Aşa că este posibil să vă bat la cap, aici şi în vremea ce vine, cu tot soiul de panseuri derivate din această retrăire a unei perioade din viaţa mea începută prin 1979 (debutul, apoi, în 1981 în Contemporanul, mulţumită poetului regretat Radu Cârneci, recent plecat dintre noi şi în Tribuna, la Cluj, cu o prezentare de Teohar Mihadaş) şi pe care o credeam revolută. Din vreme în vreme, unii îşi mai amintesc poeme de-ale mele; ce e drept, mai cu seamă unele. Eu însumi nu pot promite că nu o să recidivez, deşi se fac, iată, aproape opt ani de când nu am mai scris texte noi. Aşadar, să purcedem la a mă antologa, dinaintea voastră, live, folosindu-mă şi de texte intro-retrospective care au însoţit volume şi antologia precedentă (Ante-loggia, 1999, cu o prefaţă de Al. Cistelecan).

Trăiesc cumva drama (destul de comodă, totuşi) a unei situări în interregn: poet / arhitect, practician al edificării / teoretician al acesteia sau chiar arhitect / filosof. Asumată, o asemenea "deteritorializare" poate arăta şi delicii. Nefixarea în model este doar una dintre ele. Escapismul opţiunilor estetice care pot fi totdeauna împrumutate de "dincolo" dacă aici nu mai convin şi, mai ales, cartografierea unor teritorii slab explorate, precum acela dintre marile naraţiuni ale edificării şi filosofia spaţiului, se adaugă listei compensatorii. Cu toate acestea, fractura dintre poezie şi arhitectură este una greu de negociat. Ca poet, arhitectul nu poate fi decât un outsider / autodidact / amator: am simţit această politicoasă excludere - rar pronunţată ca atare, dar mereu insinuată în relaţiile mele cu literaţii - de fiecare dată când deveneam prea "opinionat", vorba americanilor. Ca arhitect, a proiecta "la poezie" este cea mai gravă dintre injuriile care îţi pot fi aduse, iar reproşurile aduse cărţilor mele de eseuri insistă adeseori pe caracterul lor "prea literar".

Poezia este, într-un fel, o exercitare a unei libertăţi de creaţie care se suprapune peste limbaj, când nu-i forţează de-a dreptul limitele. Arhitectura este un teritoriu al punctelor obligate, al gradelor de libertate condiţionate; este locul logicii structurale, al descărcărilor gravitaţiei --al tectonicii, adică. Aici "delirul" nu este permis decât în interiorul limitei şi nu este de mirare poate că o filosofie a limitei, precum aceea a lui Heidegger, a găsit un teren atât de fertil chiar aici. Cum te poţi juca la două capete, situându-te deopotrivă la limita superioară şi la cea inferioară a libertăţii de creaţie? Probabil că răspunsul cel mai simplu este următorul: terminarea unei case este un sentiment incomparabil mai îndestulător decât tipărirea unei cărţi; este consistenţa materiei puse în operă, este scara - de dincolo de bine şi de rău - a obiectelor înspaţiate - cele mai mari dintre cele făcute de mâna omului, este mulţumirea că ele ocrotesc ritualuri ale domesticităţii şi devenirea fiinţelor acelora? Probabil.

Într-un mod cu totul straniu, libertatea strâmtă a creaţiei arhitecturale, poate fi compensată de toată această apropriere socială ("receptare") ulterioară a obiectului pe care l-ai gândit. Nu-mi este indiferent, fireşte, să ştiu că doar vreo treizeci de oameni au citit Patria, Poporul şi Io - devreme ce eu însumi nu am manufacturat decât cincizeci de volume - pe când biserica din Urziceni (ca să dau exemple din acelaşi an 1995) este văzută şi folosită de mii. Aceasta din urmă nu este doar "a mea": de la protopop şi episcop până la inginera structuristă şi cele câteva echipe de constructori care s-au schimbat acolo, toţi au modificat (au alterat?) proiectul original; cu toate acestea, obiectul final - imperfect, pe alocuri chiar diferit de gândirea iniţială - are totuşi un aer de "realitate", de obiect firesc, i.e. înşurubat în firea lucrurilor de acolo, pe care mă tem că oricare text al meu cu greu l-ar putea obţine. Obiectul poetic este încă al meu şi vi-l împrumut doar; obiectul înzidit este al vostru, la el doar am contribuit.

Am descoperit că descrierile spaţiului memoriei afective - topogramele ultimelor două-trei cărţi - sunt un mod de a conecta cele două zone de interes ale mele - teoria arhitecturii şi literatura. Rezultatul: un soi de texte greu de încadrat într-un (singur) gen, pe care unii le-au luat ca fişe de roman, alţii (când le-am publicat, după 1997, în rubrica din Libertatea) drept critică arhitecturală, alţii drept eseuri lirice.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer