Internarea

Era prin '90 şi ceva. L-am dus de mai multe ori la spital. Bogdan îmi dădea telefon şi-mi spunea cu glas pierdut că nu mai poate, că-l "doare" camera şi alte chestii din astea. Şi apela la mine să-l duc la doctorul Atanasie. Alteori îi dădea telefon lui Onu, lui Corneliu sau dădea la amîndoi. Era mai bine aşa - unul din ăştia îl ducea cu maşina, aveau şi cunoştinţe pe la spital - era mai uşor cu internarea. Eu trebuia să chem Salvarea. Ţin minte că o dată am aşteptat două ore. Eram eu şi Vasile, că Bogdan îi telefonase şi lui. Poate le încurc, dar cred că atunci mai era şi un puşti din vecini. Nu ştiu cum ajunsese acolo, erau părinţii plecaţi sau aşa ceva. Avea vreo 12-14 ani. Gabriela îl părăsise pe Bogdan în anii aceia.

Cînd am ajuns, Bogdan se zvîrcolea în pat, fiindcă la suferinţele psihice se adăugaseră şi dureri fizice, un fel de colici (sau să fi fost asta spre sfîrşit, cînd îl durea ficatul?). În fine, a venit Salvarea. A intrat o cucoană posomorîtă, c-o meclă ca la înmormîntarea mafiotului şef, capo di tutti capi. De fapt, nu a intrat, a rămas înţepenită în uşă, parcă ţinea pragul de sus cu capul. Din start a retezat protestele noastre scîncite cum că am aşteptat atîta. Proţăpită în prag, a fluturat palma pe la nas, adică pfui! ce pute a alcool (dreptu-i, cam mirosea).
- Duceţi-l la maşină! scîrţîi ca o bucată de polistiren cucoana.
- Noi?
- Nu, eu. Îl iau în spinare şi-l duc. După ce voi beţi de nu mai ştiţi ce-i cu voi.
- Da' n-am băut nimic.
- N-am băut nimic, ne imită acru cucoana. Las' că vă ştiu eu! Căraţi-l la maşină. Hai, repede, mişcaţi-vă. N-am să stau toată noaptea numai pentru voi.
- N-aveţi o targă ceva?
- Merge şi aşa.

După ce l-a ridicat încet din pat, cu oftaturi şi tînguieli din partea lui Bogdan, Vasile l-a apucat de umăr şi au mers amîndoi pas cu pas spre Salvare. Eu veneam din urmă, în braţe cu un pled pe care-l smulsesem de pe pat. În maşină era frig ca într-un cavou. Părea chiar mai frig ca în geruleţul de afară.
- Daţi drumul la căldură! am ridicat glasul cu fermitate sfioasă, de preşcolar care cere doamnei să se joace cu ursuleţul, nu cu girafa. Şoferul nici nu s-a clintit. Bogdan gemea în stilul lui: scrîşnind din dinţi şi dînd ochii peste cap.
- Nu-i daţi un calmant ceva? a întrebat Vasile.
- N-are nevoie, merge şi aşa. Buletinul l-aţi luat?
- Trebuie?
- Ce oameni! Sigur că trebuie. Cum să-l internăm?
- Adică moare omu' şi dumneavoastră nu-l internaţi că n-are buletin.
- Lasă clanţa! Ia uite, domnule! După ce că o iau pe ulei, tot ei îs clonţoşi.
- Duceţi-ne la Sfîntul Spiridon, la doctorul Atanasie. Ne cunoaşte el, preciză apăsat Vasile.
- La Spiridon nu mai sînt locuri libere, scîrţîi nepăsătoare posomorîtă. Mergem la Urgenţe.
- Nene, îmi şopti la ureche puştiul care se urcase şi el în Salvare, ăstora trebuie să le dai partea. Şi băiatul îşi frecă degetul mare de arătător.

Am scos o bancnotă de 50 şi am îndesat-o în buzunarul şoferului:
- La Spiridon.

Şoferul vînă cu privirea periferică bancnota şi-mi zise:
- E puţin.

I-am mai întins două bancnote identice şi maşina a demarat în trombă spre spitalul dorit. Posomorîta începu să zăngăne o cutiuţă metalică şi îi făcu imediat lui Bogdan o injecţie cu analgezice. Ca din senin, crescu şi temperatura în maşină.

La spital urma să intrăm în camera de gardă. Mai întîi, o soră l-a aşezat pe un pat îngust de metal.
- Aşteptaţi!

Aşteptam pe coridorul uriaş, neprimitor. Pe coridor se mai vedeau cîteva paturi acoperite cu mormane de pături. Se vedeau o mulţime de uşi, dar nici una nu se deschidea. Pe sub uşi se strecura un curent ca o limbă de şarpe veninos. Linişte. Se auzea numai pîcîitul neoanelor chioare; şi tusete venite de nu se ştie unde, din spaţii siderale. Măcar Bogdan se liniştise. Îl învelisem cu pledul adus de acasă, iar acum se uita cu ochi goi în sus, spre nicăieri.

O uşă se deschise brusc, cu troncănit de popice doborîte violent. Ieşi un tinerel într-un halat alb, impecabil.
- Aduceţi-l aici! Unde-i brancardierul?

Nu era. Împingem patul spre uşa indicată şi dăm să-l băgăm pe uşă.
- Staţi aşa! strigă halatul impecabil.

Am rămas încremeniţi.
- Cum îl duceţi? Cum îl duceţi?
- Cum? Nu e bine?
- Sigur că nu e bine! Nu cu picioarele. Trebuie cu capul înainte.

Întoarcem iavaş-iavaş patul, lovindu-l pe Bogdan cu capul de perete, şi-l băgăm cu capul înainte.

De ce oare trebuia cu capul înainte? Mister.
- Numai unul, strigă halatul impecabil

Vasile rămîne în camera de gardă. Eu şi puştiul ieşim pe coridor.
- Vezi, mai apucă să-mi zică Vasile înainte de a fi înghiţit de uşa troncănitoare, cheamă-l pe doctorul Atanasie.
- Pe cine dracu să întreb? murmur.
- Cred că e bine să întrebăm pe doamnele ocupate cu mentenanţa mopului, îmi zice puştiul arătînd spre două femei de serviciu ce trebăluiau la capătul coridorului.

Mă uit cu respect la el. Mic-mic, da' uite, mă, ce-i bubuie mintea! Apare un infirmier. Mă agăţ de el ca de ultima barcă de salvare de pe Titanic.
- Dacă sînteţi drăguţ, am vrea să-l chemaţi pe domnul doctor Atanasiu, sîntem prieteni, ştie dumnealui...

Infirmierul se codeşte-se codeşte, uitîndu-se absent în tavan - parcă uitase ceva şi nu-şi amintea cu nici un chip ce. Nevoia mă face inteligent. Nu, nu munca l-a creat pe om, tovarăşe Engels, ci nevoia. Scot încă o bumaşcă de 50 şi o îndes în buzunarul alb imaculat de la pieptul coditorului. Acesta înfloreşte a doua oară, ca tufa de liliac a lui Topîrceanu.
- Aaa, domnul doctor Atanasiu! Imediat se rezolvă.

Şi infirmierul ia viteză ca un motor de Dacia alimentat cu kerosen. Transpiraţi, ne aşezăm pe o canapea de culoare galben-ftizic. Cum am mai spus, pe coridor, de-a lungul pereţilor, se mai aflau cîteva paturi. Şi, de-abia acum vedeam, pe acestea se aflau bolnavi care tuşeau înfofoliţi sub pleduri. Un bătrînel se ridică dintr-un pat, dă păturile la o parte şi îşi întinde ca pisica picioarele albicioase, parcă fierte, prin pantalonii de pijama prea scurţi. Apoi ne spune căscînd:
- Acuma să ştiţi un lucru. E bine să nu le daţi prea mult, că-i răsfăţaţi. Să respectaţi tariful, adică.
- Tariful?
- Da. Întrebaţi-le pe femeile de serviciu, cum v-a spus băiatul. Sau mai bine consultaţi-le pe asistente, că-s tare drăguţe, vă spun fără fasoane cît trebuie să daţi la fiecare. Nici colegii de salon ai bolnavului nu-s de lepădat - vă spun ei. Trebuie să ai tot timpul banii pregătiţi, ca să dai la toţi: la şoferul de pe salvare, la brancardieri, la infirmieri, la asistente, la doctori. Asta la internare. Dacă vrei să vii la vizită, sînt alte preţuri. O să aflaţi cît e pe zi, cît e pe tură pentru asistentă, cît trebuie pentru portar ca să intri, la lift, că p-ormă te lasă dincolo de uşa salonului, pe urmă la doctor.
- Cît trebuie să dai la doctor?
- Depinde de doctor, de felul tratamentului, de operaţie... Ştiţi cum e treaba asta? Omul dă, domnule, cînd e vorba de sănătate, că ba îl doare colea sau dincolea, pe urmă dă de obiceiul pămîntului, ba de mulţumire, ba din respect pentru cartea multă şi leafa puţină a lu' dom' doctor, ba să meargă treaba bine şi de frică să nu te neglijeze, ba pentru o injecţie, ba pentru o pijama, ba pentru un tratament oricum prevăzut... La suferinţă orice leac ajută.

Mă uit la bătrînelul cu picioruşele sfarogite, cu pijamalele mici, în dungi - părea un gîndăcel dungat. N-ai fi crezut că are atîta glagorie în cap.
- Pînă la urmă, cum să vă zic, oamenii trebuie să se uite la oameni. Înţelegeţi?

Aici însă a trebuit să termin cu bătrînelul. Pe o uşă apăru doctorul Atanasie: cu sprîncene negre, învîrtejite şi cu halatul alb fluturînd ca o hlamidă. Am răsuflat uşurat - bine c-a venit! Mulţumescu-ţi Ţie, Doamne!