Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  4SPACE

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Topograme (I)


Augustin Ioan

13.03.2018
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Personaje româneşti: Daniel Turcea, Constantin Abăluţă, Alexandru Andrieş, subsemnatul.

Personaje americane: Louis Kahn, cel care rostea ca o Pythie modernă sentinţe despre spaţiul edificat, pe care şi astăzi cei ce l-au urmărit încearcă să le "traducă" şi John Hejduk din grupul New York Five.

Tema interfeţei: înspaţierea fiinţei.

Analogii: mai puţine decât în cazul muzicii, de care arhitectura este legată, ca artă care nu urmăreşte reprezentarea, prin evidenţa texturii compoziţionale şi prin caracterul arhetipal (un dicţionar etimologic de termeni de arhitectură pe care îl traduc acum din engleză dă descendenţe destul de uşor de urmărit în josul timpului care leagă limbile indo-europene, greaca şi latina de termenii de azi); se ştie că arhitectura este muzică îngheţată, dar, vorba maestrului meu Cezar Radu, muzica nu este arhitectură lichefiată.

Opoziţii: limbajele diferite; costurile realizării unei creaţii în cele două arte; disproporţia scandalizantă între rolul social al celor două domenii şi importanţa care le este acordată în revistele aşa zis culturale (citeşte îngust-literare); şansa de a trăi făcând una sau cealaltă dintre cele două arte.

*
Am fost poet (sau, mă rog, am scris ceea ce credeam eu a fi poezie) cu mult înainte de a mă decide să devin arhitect. Cu siguranţă, ulterior faptul că aveam o oarecare dexteritate în ale scrisului a facilitat opţiunea pentru teorie, astfel că puţinii critici ai cărţilor mele - situate din ce în ce mai mult la interfaţa dintre filosofia spaţiului şi teoria arhitecturii - au observat cu toţii (majoritatea cu reproş) caracterul "literar" al acelor texte. Nu îl repudiez; dimpotrivă, nu cred în sinceritatea celor care, fiind cu totul lipsiţi de oarecare profesionalism în mânuirea limbii literare, scriu "academic", adică de tot lipsit de orice haz. Eseurile, încercările într-o anumită temă, trebuie să fie nu doar interesante prin tema pe care o tratează, dar şi prin forma scriiturii lor. Absenţa acestui atribut formal nu este o virtute, ci un eşec al celui care o practică.

Mai mult decât atât, în ultimele cărţi am experimentat cu scrisul despre locuri într-un mod care explicit depăşea graniţele scrisului "non-fiction" înspre poezie: atât Armata Poporului, cât şi Dez/în/Cântarea României au conţinut "topograme", cum am numit aceste "reportaje" despre locuri în care trăiesc. Cred în reaşezarea genurilor literare - o cruciadă pe care a purtat-o din greu grupul care a roit în jurul cenaclului Universitas condus de d-l profesor dr. Mircea Martin - şi, mai ales, în impuritatea lor fertilă; aşa încât, trag nădejde, a scrie despre fiinţă şi, deopotrivă, despre contextul fiinţării ei, se poate face în felurite chipuri, iar eu o fac atât cu mijloacele poeziei, cât şi cu cele ale filosofiei şi teoriei spaţiului edificat.

Legătura cea mai tare dintre poezia mea şi celălalt mod de a scrie este că ambele se adresează unei aceleiaşi realităţi care se dezagregă. De asemenea, ambele încearcă să se distanţeze - pe cât poate şi bietul lor autor - de modul în care s-au făcut şi au fost receptate până acum atât poezia, cât şi critica arhitecturală la noi. Dacă în prima parte bătălia este mult mai dificilă, în ceea ce priveşte a doua parte a afirmaţiei sunt (aici, deocamdată) în competiţie doar cu mine însumi, ceea ce nu este de altfel lipsit de interes...

În fine, iubite cititorule viitor, află (despre mine) că volumul de scrieri despre locuri (topograme) pe care ţi l-am închinat prin Dez/în/Cântarea României (Constanţa: Ex Ponto 2000) nu este, precum ştii, primul de acest fel. Deja în Armata Poporului (Bucureşti: Cartea Românească, 1997) - care, mai înainte de a fi o sintagmă stigmatizată de ideologie (Marin Mincu scria despre titlul maoist al cărţii), este chiar bulevardul eponim pe care am locuit o vreme - am încercat acest exerciţiu, de dez-văluire a unui alt mod de conectare - prin scris - la "realitatea" locuirii post-moderne / urbane / apocaliptice în patrie - blocuri, spaţii reziduale, calcane, conducte şi subsoluri, precum şi relaţiile care se stabilesc (sau nu...) între fiinţele (omariul?)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer