Topograme (II)

Locuri ale memoriei afective şi spaţii înlăuntrul lor; poate chiar locuri ale urii: tocmai pentru că sunt încărcate cu tensiune negativă, mă descleştează de ele, mă desplântă din iluzia locuirii, a domesticităţii, din mitul spaţiului intim, făcându-mă să mă simt mai degrabă parte dintr-un "ca şi când" - virtualitate prin care, deopotrivă manipulator de joystick şi personagiu, joc şi ştiu că joc (ExistenZ?), inaderent la "realitatea" ce mi se oferă, pentru că ea, realitatea, nu poate fi chiar atât de inconsistentă.
Dezagregată.
De fantasmatică, unde profunzimea este o iluzie (Flatland?).
De iluzorie.
Nu poate fi, deşi probabil că este (Matrix?).

Umblând (prea mult?) prin lume, schimbându-mi casa de vreo optsprezece ori până acum, am simţit că nu aparţin nici unui aici, că nu există acasă dacă eu nu îl (o?) instaurez printr-un act de apartenenţă voluntară, de înfiinţare cu de-a sila. Punctul fix trebuie decis - înţelegând că el este totuşi nu mai mult decât o convenţie şi că decizia este mai degrabă aleatorie: îl hotăra o aruncare de săgeată pre vremea lui Ştefan, factorii de putere acum (Casa Republicii sau Catedrala Neamului), îl alegi însuţi chiar - pentru că el trebuie cu necesitate instaurat pentru ca fiinţa să supravieţuiască!

Dar unde să-l instaurez? În copilărie? Aşadar făcând pe Creangă-Teodoreanu la nisiparul din spatele blocului & cu cheia casei de gât? După Cristi Popescu, această temă este deja consumată - în articulaţiile sale topologice cel puţin - iar cei care am mai vizitat-o atunci sau ulterior a trebuit să acceptăm în proces şi rolul pe care ni-l atribuie prea uşor criticii - probabil nu lipsit de o oarecare îndreptăţire, care este a temei şi nu neapărat a celui care a ilustrat-o primul la noi - de urmaşi / imitatori ai lui...

Atunci poate în spaţiile descendenţei genetice? În bibliotecă? În vreun loc privilegiat de care este legată vreo stare aurorală a fiinţei noastre? Doar în memorie sau doar în interiorul minţii celei mai intime, când centrul geometric al craniului coincide cu omphalos?

Oriundeva, probabil.

Răspunsurile pe care le dau textele mele sunt, recunosc, ele însele instabile, dizlocuite. Puţină Dobroge nordică, niţică Americă, Bucureşti cât cuprinde: străzi, apartamente, curţi, faleze şi gări, apoi piatră şi fluviu, igrasie şi secetă - joc al dublurilor, al dihotomiilor cu un termen absent şi abia invocat în subtext - peste toate aşternându-se un strat gros de "suprastructură" compus mai cu seamă din cuvinte, evenimente şi gesturi de dinainte şi de după, politice toate. Chiar şi intimitatea noastră era, mai este încă, gest public, extrovertire, acţiune în spaţiul public şi mai puţin ascundere, ocrotire (îşi aminteşte cineva "Intro" al meu din 1992, scris cu trei ani înainte de apariţia în Partidul Poeţilor?). Suntem animale politizate cu de-a sila, defilând spaţiul striat de cicatrici care nu se închid al propriului mediu edificat şi al propriei memorii care nu uită.

Dacă textele mele sunt aşadar, pe cale de consecinţă, poezie (şi anume poezie politică), fie! Eram şi suntem exclusiv în simulacru: nu există original (model), aşadar nici copie, ci doar fantasme. Fantasma participării la fantasma-revoluţie; fantasma apartenenţei la un loc care nu mai există decât - intoxicat - în propria noastră memorie fantasmatică.

Eu nu renunţ să scriu, pentru că doar aşa sper să schimb peisajele cu noi locuind între (întru?) ruinele unei realităţi ficţionale; dacă tu nu renunţi să în-fiinţezi partea ta de hiper-realitate (Baudrillard), atunci nădăjduiesc să gliseze această schimbare din minţile noastre spre realitatea "reală". În cazul în care a mai rămas ceva consistent din ea în absenţa noastră...