Criza locuirii

Cuvintele "criză" şi "locuire" (sau "locuinţă") sînt întîlnite în mai multe sintagme: "criză de locuinţe", "locuire de criză" şi "criza locuirii". Nici "criza de locuinţe", nici "locuirea de criză" nu fac subiectul rîndurilor de mai jos, dar trebuie semnalat faptul că ambele pot fi privite ca fructe ale "crizei locuirii". Şi nici nu încercăm aici să formulăm posibile rezolvări ale acestei situaţii, ci doar să desluşim cîte ceva din mecanismul care a condus la criza de identitate a locuirii (a locuinţei) contemporane.

A existat un moment din care locuinţa a început să fie inventată; pînă atunci, locuirea îmbrăca bine şi cuminte vieţile oamenilor, avînd abilitatea de a le anticipa şi mişcările viitoare. Valul de entuziasm care a măturat lumea la începutul maşinismului nu a ocolit locuirea. Astfel, într-un avînt revoluţionar, pionierii modernişti au dat brînci locuirii în criză, crezînd cu sinceritate că o scot dintr-un impas mai mult închipuit. O campanie pornită pe două continente cam în acelaşi timp, dar din motive diferite. De atunci, casele nu s-au mai calat pe vieţile oamenilor şi s-a căutat doar realizarea un raport rezonabil între calităţile şi defectele fiecărui model de locuire.

Căutările americane sînt de înţeles: pe un continent "nou", arhitecţii vor să pună în forme "modul de viaţă american", să ofere o identitate arhitecturii locale, să inventeze o locuinţă "tipică". Ambiţia le era legitimă; trebuia ca arhitectura să consemneze particularităţile "lumii noi" şi să se depăşească, în acest fel, pastişarea stîngace a arhitecturii europene. Într-un fel, ei chiar reuşesc. În ceea ce priveşte dorinţa lor de a inventa o "casa americană", noi trebuie să fim foarte înţelegători, ca unii care am trecut printr-un puseu asemănător. Să nu uităm că şi prin locurile noastre s-a intrat în hora născocirii unei "arhitecturi naţionale" (nefiind mulţumiţi cu arhitecturile tradiţionale din provinciile istorice), colînd (nu întotdeauna cu discernămînt) bucăţi de case ciugulite de prin toate colţurile ţării, ca să dea "o sinteză reprezentativă".

Dar dacă există reuşite de excepţie în ceea ce se numeşte "locuinţa americană", problema "locuirii" rămîne tot descoperită. Proiectele utopice pot fi considerate tentative de răspunsuri aşteptate de comunitate, dar nu pot trece drept rezolvări valabile, ci rămîn simple exerciţii de imaginaţie sub fascinaţia progresului tehnologic. Suportul unei comunităţi nu este încă găsit. Iar locuinţele colective (blocurile) nu reprezintă (nici aici, nici în altă parte) decît soluţii de avarie.

Angoasele europenilor erau de un cu totul alt soi. În timp ce "lumea nouă" se simţea jenată de lipsa unei tradiţii, pe arhitecţii europeni tocmai tradiţia îi nemulţumeşte, văzînd în ea o frînă în calea unor prefaceri insuficient definite. Şi pînă la un punct era de înţeles: vechile case nu se mai potriveau cu lumea lui maşinistă, cu vremurile pozitiviste. Mai mult, executînd un şpagat spectaculos, ei sar peste prezent şi dau buzna într-un viitor dubios căruia îi proiectează la repezeală casele; arhitectura lor era una de anticipaţie. Străbătuţi de fiorul mecanicist, unii îşi botează casele "maşini de locuit" (pe noi nu trebuie să ne mire aspectul onomastic, atîta timp cît prin anumite cartiere avem plozi care se numesc: Telefon, Comitet şi Factura).

Şi au rezultat multe case excepţionale. Dar erau rezultatul unui sistem de locuire inventat, paralel cu mersul lumii. Acei mari arhitecţi livrau pe piaţă locuinţe cărora trebuiau să le ataşeze instrucţiuni de utilizare. Ei nu aşteptau ca viaţa să se aşeze în formele care-i vin bine, ci inventau nişte forme şi cereau vieţii să se dea după ele. Formele propuse vizau o lume schematică, inexistentă.

Ei s-au lăsat seduşi de ficţiunile sociale la modă în epocă, pariind cu operele lor pe un viitor ce nu a venit, un viitor care nu a semănat (din fericire) cu Metropolis-ul lui Fritz Lang.