Ultima boemă bucureşteană (1964-1976). Portrete de boemi

Citiţi introducerea acestei cărţi.


M-a surprins întotdeauna faptul că mulţi pictori aveau tendinţe autiste, se concentrau pe arta lor mult mai adânc decât scriitorii. A ieşi parţial din realitate nu înseamnă însă automat a intra în boemă. Pe Iosif Krijanovski, de pildă, nu pot să-l consider boem. Dragostea pentru arta lui îl încapsula, aproape că nu mai avea contact, nu cu realitatea, ci cu exteriorul atelierului lui. Nu-l pot vedea ca boem, cum nici pe Vrăneanţu, de la Piteşti, care în anii studenţiei făcuse figuraţie în Neamul Şoimăreştilor, producţia cinematografică după romanul lui Sadoveanu, şi căruia i se spunea la filmări «Gérard Philipe» pentru asemănarea fizică pe care o avea cu celebrul actor francez. Cine a primit vreodată o scrisoare de la Vrăneanţu, descifrabilă, deşi pare desenată în secolul al XV-lea, apreciază că acest maestru al picturii narative este profund original. El avea însă în Piteşti un statut de mare senior, incompatibil cu starea de boem.

În schimb, deşi făcea pictură abstractă, clujeanul foarte modernist Stoicoviciu, de la care am achiziţionat un tablou sub influenţa lui Nicu Georgescu, era boem sută la sută: bea până nu-i mai rămâneau bani nici de tramvai. Şi era jovial, foarte vesel. În general, boemii nu mai pot de bucurie din cauza speranţei care-n ei este foarte puternică, uneori chiar fără obiect. Acum o săptămână m-am întâlnit cu Mircea Popa parcă mai fericit ca niciodată. Poate că numai pentru că trăieşte, pentru că respiră, pentru că vede lumina zilei. Este o fericire a vieţuirii greu de înţeles chiar prin prisma unei aşa-zise speranţe fără conţinut.

Există însă şi boemi trişti. Cui nu i-a plâns oare pe umăr pictorul profesor Achiţenie? Şi nu se poate spune că Achiţenie, la imbibiţia lui alcoolică, nu era boem. Eu nu l-am văzut decât de vreo 10-15 ori, dar niciodată nu l-am prins treaz. E drept că nu ne-am întâlnit decât întâmplător, niciodată premeditat.

Piliuţă, care nu cred că bea mai puţin decât Achiţenie, cocheta numai cu boema. El ştia foarte bine ce anume are de făcut pentru a rămâne în prima linie. Era mai socializat, cred, chiar decât Nichita Stănescu. În orice caz, mai «sensibil la comanda socială», cum se spunea în epocă. Am mai amintit de Ion Nicolescu. Recent, Mircea Popa şi Daragiu mi-au confirmat că şi Ion Nicolescu, ca şi Gabi Iuga, ar fi murit. În momentul în care un om şi-a încetat existenţa terestră, se pot trage nişte concluzii asupra traseului său moral, artistic etc. Gabi Iuga era mai blând decât Ion Nicolescu. Acesta din urmă, din postura lui de bufon, lăsa impresia că ar putea deveni oricând agresiv. Nu se-ntâmpla una ca asta, dar această transformare posibilă părea că pluteşte în aer. Ion lăsa impresia că talentul lui era o opţiune. Era extraordinar de deştept şi nu părea să rostească vreo vorbă la voia întâmplării. N-am considerat niciodată talentul ca pe un tatuaj, ci ca pe o aluniţă. Ceva din naştere, de la Dumnezeu, din întâmplare. Când artistul este prea inteligent (un asemenea accident este, de regulă, rar. Întotdeauna cine a fost prea inteligent a găsit metode mai spornice decât arta de a face bani şi nu s-a complicat cu romantisme), el lasă impresia că-şi construieşte singur talentul sau, în orice caz, că-i este instrument, că-l manipulează, ceea ce n-o să ne izbească niciodată citind poezii de Ioan Alexandru sau de Ion Gheorghe, poeţi prin excelenţă stăpâniţi de propriul lor talent. Gabi Iuga, ca şi Ion Iuga («cel mai frumos bărbat din Nord»), tot boem, tot responsabil de cinematograf, fără să fie rude, erau artişti stăpâniţi de talentul lor. Stăpânindu-şi talentul, Ion Nicolescu părea mai periculos. O întâlnire întâmplătoare pe stradă cu el nu decurgea sub semnul întâmplării, al fatalităţii, ci aşa cum hotăra el. Avea un grad excesiv de autonomie, chiar dacă părea c-ar fi trăit ca-ntr-un vis. De fapt, acest amestec de iresponsabilitate pâlpâindă şi voinţă de fier cu întreruperi îl făcea să apară ca un fanatic abstract şi imprevizibil, aflat în căutarea unei cauze pentru care să lupte - desigur, numai subversiv, altfel ar fi fost imposibil, eventual. Cerea dezinvolt 10 lei ca pe o veche datorie din pricina căreia tu, evitând s-o plăteşti, îl ocoleai de multă vreme, mulţumea scurt după ce-i primea şi se ducea să-i bea repede. E de mirare cum de-a reuşit să trăiască până aproape de şaptezeci de ani. Logica aceea, care pe mulţi oameni îi chinuie şi pe mulţi deştepţi îi strâmtorează atunci când vor să intre în acţiune, în mintea lui Ion Nicolescu se juca fericită ca un copil. La boemi, instinctul de conservare suferă o distorsionare, funcţionează la nişte parametri speciali, pe care un om obişnuit numai cu multă greutate îi poate înţelege, şi asta dacă îi sunt explicaţi de o persoană cu foarte mult talent pedagogic. La o întâlnire întâmplătoare cu Ion Nicolescu puteam să gândesc: «Când voinţa o ia razna, nu mai e nimic de făcut.» După o întâlnire cu Gabi Iuga, nu putea să-mi treacă prin cap o asemenea idee. El era un om mult mai blând, mai pozitiv, mă-ntreba cum îmi merge, lăsa impresia că se bucură dacă-mi mergea bine şi nu l-am văzut tapând vreodată pe cineva. Puteam să gândesc la despărţire: «Păcat că băiatul ăsta n-are mai multă voinţă ca să realizeze ceva mai consistent în viaţă.» Unii boemi sunt atât de complecşi, încât poţi să scrii sute de pagini despre ei fără să-i epuizezi. Pictorul Nicolae Georgescu face parte din această categorie destul de exclusivistă. Era născut în zodia Berbecului, în 1946, cu 11 zile înaintea colegului meu de clasă genial în domeniul matematicii Florin Popescu. De curiozitate, le-am comparat horoscopul, mai ales că la două săptămâni după Florin aveam să mă nasc eu însumi. Atât Florin, cât şi Nicu îl aveau pe Mercur înaintea Soarelui, poziţie de talent intelectual. Amândoi Berbeci, deci amândoi inteligenţi. Florin de o fineţe ieşită din comun, Nicu destul de agresiv, mai ales când avea impresia că n-are dreptate. Dar, la matematicianul genial, Mercur era înaintea Soarelui în semnul Berbecului, iar la Nicu, Mercur era în semnul Peştilor înaintea Soarelui. Nicu - alcoolic în cele din urmă, Florin - extrem de cumpătat, n-a fumat şi n-a băut cu plăcere nici în perioada teribilistă a adolescenţei, când scria frumoase poezii cărora, la un moment dat, le-a dat foc. Inteligenţa lui Florin era în legătură cu matematica. În viaţă era şi probabil că a rămas un mare naiv, incapabil de «scheme» cu care se reuşeşte, de regulă, în societate. Nicu avea şi el zone de naivitate, dar câtă forţă pusă în slujba reuşitei în viaţă, câtă ingeniozitate ca s-aducă o femeie în aşternut, iar dac-avea pretenţii pecuniare, să n-o plătească! Îmi amintesc cum s-a enervat odată că i s-a cerut 100 de lei pentru o jumătate de oră, iar el ţipa că mama lui, profesoară de engleză cu gradul I, cu aproape treizeci de ani vechime în învăţământ, luminând treizeci şi cinci de discipoli în acelaşi timp, primea pentru o oră de clasă de 45 de minute numai 27 de lei şi 38 de bani. Altă dată, o altă femeie i-a spus că n-are timp atunci pentru că trebuie să se ducă să-şi hrănească băiatul. Bineînţeles, Nicu a dus-o mai întâi la el acasă, făcând apologia condiţiei de mamă, invocând-o inclusiv pe Fecioara Maria, mama supremă etc. Forţa lui de convingere era uriaşă. Dacă rămânea cineva insensibil la argumente, era în stare să-l ia şi la bătaie, dar de îndată ce acea persoană, eventual femeie, devenea sensibilă la argumente contondente, revenea imediat la logică, repeta totul, de data aceasta mult mai raţional primit, astfel că violenţa putea să rămână nebăgată în seamă până la urmă sau să constituie o eventualitate pedagogică pe post de catalizator care sporeşte sensibilitatea la argumente logice. Făcea asta conform unei strategii instinctive, neraţionale, era cel mai polimorf talent natural pe care l-am cunoscut personal.

Am observat atent evoluţia unei fete cu ochelari din Brăila, venită să dea admiterea la facultate, care, tratată astfel de Nicu, devenise în general sensibilă la argumente logice cum nu mai fusese înainte. Chiar el spunea: «Ce e mai frumos decât să faci o femeie obişnuită să fie violată să cedeze la argumente? Să faci dintr-un animal un om?» Împingea cavalerismul şi admiraţia pentru sexul frumos atât de departe, încât doi ani n-a intrat la Institutul «Grigorescu» pentru că, în loc să se ocupe de lucrările lui, realiza lucrările celei mai frumoase candidate din sala în care se afla, astfel că intra aceasta în locul lui, fără ca el să aibă vreun profit din asta. Mie mi-a spus după al doilea eşec: «Dacă şi la anu' pic, învăţ să scriu şi dau la altă facultate.» De fapt, în ciuda unor dificultăţi mai degrabă temperamentale, el ştia să scrie. Numai că, în funcţie de cuvânt, literele se înfoiau sau deveneau mici şi jenate, sau, dimpotrivă, îşi măreau dimensiunile când trebuiau să comunice ceva mai important. Putem spune că avea un scris semihieroglific, chiar dacă uneori considera, dintr-un exces de modestie, că nu ştie să scrie.

A iubit-o foarte mult pe cea de-a doua soţie a lui, Olga, care i-a născut primii doi copii în timp ce părinţii ei o considerau încă fecioară. Nicu o lăsa gravidă primăvara, în vacanţa de vară nu se cunoştea că e gravidă şi, până revenea în vara următoare de la facultate acasă, la Tulcea, copilul era deja înţărcat. Aşa s-au născut atât Ioana, cât şi Filip, după care Nicu a luat-o de soţie pe Olga, care nu mai cunoscuse alt bărbat înainte de Nicu. În sufletul şi-n patul lui de la atelier a mai fost loc şi pentru alte iubiri cu o mare doză de autenticitate. Nefiind ipocrit şi intrigant, Nicu câştiga foarte uşor încrederea oricărui om cinstit. Unele femei aveau o discretă spaimă, neîntemeiată, în faţa lui. Evoluţii ulterioare au stabilit că feminitatea acestora nu era perfect împlinită, existau mici deficienţe. Femeile care i-au primit cu plăcere avansurile până la capăt s-au dovedit a fi toate femei perfect împlinite, nepândite de (semi)frigidităţi sau diverse complexe mai mult sau mai puţin infirmizante. Îi plăcea să facă pe şeful ca să-şi exercite legitim generozitatea. Pictorii leat cu el sau ceva mai în vârstă nu agreau acest stil al lui, dar cei care erau mai tineri, chiar unii colegi ai lui se simţeau onoraţi de această atitudine de cloşcă pe care el o adopta cu plăcere. Era, de altfel, un pedagog desăvârşit. Încă de pe când era student, nici un profesor nu reuşea să pregătească elevii candidaţi la admiterea în Institut cu succesul pe care-l avea Nicu. De aceea şi pictorul Ion Pacea, pe atunci preşedintele Uniunii Artiştilor Plastici, i-a încredinţat fiul să i-l pregătească pentru admitere, iar tânărul Pacea a intrat la secţia de pictură din prima încercare. Nici nu ştii pe cine să admiri mai mult: pe studentul mai bun pedagog decât profesorii sau pe preşedintele Uniunii Artiştilor Plastici care are curajul şi flerul să-şi încredinţeze copilul ca să fie pregătit pentru admitere unui student. Mai putem să-l considerăm pe student boem când performanţele lui pedagogice depăşesc rezultatele profesorilor aflaţi mult deasupra boemei? Desigur că-l vom considera boem, pentru că se-mbată şi face scandal, pentru că se-ncaieră uneori şi se-ntâmplă chiar să mănânce bătaie. Şi chiar pentru că-şi revine foarte repede, fără cicatrice psihologice, după ce-i bătut. Nu ştiu dacă putem atribui tot statutului său de boem faptul că, după ce într-o încăierare cu nişte ţigani în Obor şi-a pierdut incisivii centrali de sus, aceştia i-au crescut din nou - cum ar veni, o a treia dentiţie.

Cine-a bântuit prin atelierele pictorilor a putut remarca faptul că toţi pictează cu foarte multă plăcere, dar fiecare îşi exprimă plăcerea într-un mod propriu, unii foarte interiorizat, alţii mai expansiv, în chip uneori chiar zgomotos, fredonând, de pildă, sau scoţând exclamaţii de încântare ce pot trezi în mintea spectatorului anumite reprezentări erotice. Nicu picta, de regulă, cu ţigareta-n colţul gurii, pufăind cu dublă voluptate, pentru că fuma cu plăcere şi picta într-o stare de maximă fericire.

Îmi aduc aminte cât de mult şi de responsabil îşi iubea copiii. Când aceştia erau încă preşcolari, îi ducea vara la frizer de două-trei ori, din iunie până la începutul lui septembrie, să-i tundă cu maşina numărul zero, ca să aibă păr frumos şi des până la bătrâneţe, inclusiv pe Ioana. Şi totuşi, tot ce făcea, fără excepţie, purta pecetea unui anume histrionism, îşi juca viaţa, ca şi când pe cea autentică, a lui, ar fi pierdut-o cândva, nu se ştie când, şi de fapt asta n-avea nici o importanţă.

Era extraordinar de generos când considera el că este cazul. În repetate rânduri m-am trezit cu Ţuţea la uşă, după un scurt telefon cu un sfert de oră mai devreme, cu un peşte, şalău sau ştiucă de regulă, pe care tocmai i-l adusese Nicu Georgescu de la Tulcea şi trebuia urgent gătit. Despre actori boemi, din cauza alcoolului mai ales, s-a scris foarte mult şi încă se mai scrie. Întâmplarea face să fi cunoscut un actor căruia nu-i plăcea să bea, dar era boem, îşi petrecea cinci-şase ore pe zi cel puţin la cafenea şi, în afară de micile lui roluri, cu altceva nu se mai ocupa. Este vorba despre Ion Popa, foarte inteligent, dar demodat, căci avea un cap rotund şi era blond, durduliu, nu prea înalt, imaginea tipică a ostaşului sovietic din piesele care, după 1965 în orice caz, nu se mai jucau în România. Desigur, nimeni nu-şi putea asuma răspunderea să-l dea afară pe motiv că n-or să se mai joace niciodată în România piese cu soldaţi sovietici ca personaje principale. Şi-atunci, Popa stătea toată ziua la cafenea, nu făcea nimic, neavând de lucru nici măcar cât responsabilii acelor magazine de desfacere a produselor de pescărie care primeau marfă din cinci în cinci ani, câte o traistă de crapi proaspeţi. Îl tachina pe Adrian Boeru, cu care era bun prieten, şi mai avea câţiva colegi, ca, de pildă, Siminie sau Sabin Făgărăşanu, care veneau însă destul de rar pe la cafenea. Popa era deci foarte inteligent şi foarte leneş. Consecvenţa în cafenea, pierderea timpului fără nici un regret, histrionismul, chiar în absenţa apetenţei pentru alcool, erau suficiente ca să-l consacre boem. Era prieten şi cu Stere Mitroi, un ţigan genial ca artist, deşi nu-şi descoperise cu precizie domeniul de excelenţă. Până una-alta, cum erau în jurul mesei mai mult dramaturgi, actori, scenografi (Mişu Gheorghe, chiorul, de pildă), machiorul Toma Ion de la Teatrul Naţional, deci oameni de teatru, cum s-ar zice, Mitroi scria piese de teatru. Au încercat să-l fure Băieşu şi Everac, cu care a avut şi nişte procese, căci Mitroi nu renunţa uşor la ceea ce era al lui. Piesele sale erau pline de aforisme, iar greşelile gramaticale şi de alte feluri dădeau o adâncime filosofică incredibilă acestor texte. Pentru că greşelile lui aveau miez, erau imposibil de corectat. De pildă, din piesa Starea vremii într-o căsnicie îmi amintesc următoarea replică, eventual misogină: «Femeia se joacă cu bărbatul ca pisica cu şoarecele. Şi până la urmă o mănâncă.» Mitroi nu era boem. Cam din cinci în cinci ani era arestat şi condamnat la şase luni sau un an pentru speculă, când i se confisca şi în jur de un milion de lei pe vremea când cu banii ăştia cumpărai 14 Dacii şi-ţi mai rămâneau bani şi de benzină pentru toate. Era un geniu financiar care voia să fie şi artist, cu rezultate fără rival în epocă în literatura română atâta vreme cât Eugen Ionescu scria în franţuzeşte.

Poate că atunci când îl consider pe Popa boem am în vedere şi faptul că într-o zi a fost înjunghiat pe stradă de unul care l-a confundat cu cel pe care voia, de fapt, să-l înjunghie. A scăpat şi s-a-nsurat cu studenta la medicină care l-a-ngrijit în spital. Încă un element care pledează pentru statutul de boem în absenţa oricărei afinităţi pentru alcool.

Moartea lui Mitroi a fost moarte de boem, dar, repet, el n-a fost boem fie şi numai pentru că avea prea multe costume. Mitroi a murit la Neurologie, la Colentina, în urma unei hemoragii cerebrale declanşate de faptul că femeia pe care o invitase să petreacă revelionul cu el la Intercontinental i-a cerut pentru a-i face acest hatâr 5.000 de lei. O nimica toată pentru Mitroi, dar rapacitatea femeii l-a enervat...