Scrisori de pe front

Citiţi o cronică a acestei cărţi.


Cartea adună laolaltă şi pune în valoare mărturii din timpul Marelui Război: scrisori şi cărţi poştale, jurnale şi note de front, memorii ale preoţilor militari şi ale prizonierilor, fotografii. Pentru că oamenii din acele vremuri mai au încă ceva să ne spună. Din aceste detalii, amănunte şi alte lucruri aparent neînsemnate, ne putem construi propria imagine despre anotimpurile şi întregul Marelui Război.

Echipa proiectului: Mirela Florian (iniţiere proiect, concepţie editorială), Vera Hampu (transcriere manuscrise), Cristina Hurdubaia (pagina de facebook) Carla Duschka şi Ciprian Isac (concept grafic, DTP), Monica Pepine, Evelin Márton şi Georg Aescht (traduceri), Carmen Mihalache (manager proiect editorial).


Scrisori de la Scarlat Struţeanu către Fulvia Slavici


Dulcea mea Fulvia^[I], nu ştiu pentru a câta oară încep aceste pagini pe cari rând pe rând le-am distrus fiindcă eram sigur că nu-ţi vor parveni niciodată.

Înviorat de o speranţă efemeră, încep încă o dată, de data asta însă cu gândul de a continua orice s-ar întâmpla. Nu am nici un motiv să fiu mai sigur acum decât altă dată. Totuşi vreau pentru mine însumi să am de aci înainte în faţa ochilor mărturia veşnică a stărilor mele sufleteşti. Singura mea mângâiere acum!

Trăesc zi şi noapte de vorbă cu tine. Icoana ta este veşnic lângă mine şi mă protejează, dar nu eşti tu Fulvio scumpă, nu eşti tu de acum, este Fulvia din ţara mea, Fulvia de altădată.

Când vreau să mă gândesc la Fulvia mea din robia nemţească, din cătuşele bandiţilor de drumul mare, nu mai văd nimic. Se lasă o ceaţă ca o perdea în faţa ochilor mei şi totul se amestecă pentru mine.

Acum să-ţi povestesc pe scurt viaţa mea din seara când ne-am despărţit.

Ţi-aduci aminte seara aceea! Plecam ca să revin peste câteva zile şi nu am mai venit.

Ştii că am plecat cu automobilul grăbindu-mă să nu întârzii. Ajung, vorbesc câteva cuvinte cu colonelul şi mă trântesc pe pat fără să îmi treacă prin minte ceea ce se petrecea. Pe la 2 din noapte, ordin de retragere. Şeile pe cai şi să plecăm prin Bucureşti, la Afumaţi. Colonelul însă pleacă înainte cu automobilul, urmând ca unul din noi să venim pe urmă cu escorta. Colonelul mă alege pe mine ca să-l întovărăşesc şi plecăm traversând Bucureştii, la 23 noembre 1916, orele 3 din noapte. N-am avut norocul să fi rămas eu cu escorta, căci aş fi făcut orice ca să mă opresc câteva clipe la tine şi poate, cine ştie, să te iau cu mine.

Ajungem la Afumaţi, unde rămânem o zi, apoi pornim călare împreună cu colonelul până la Urziceni, unde ne oprim o zi întreagă. Înainte de a ajunge la Urziceni, ne oprim o noapte la Coşereni, dincoa de Ialomiţa. De la Urziceni, colonelul al cărui automobil se stricase pe drum găseşte un altul şi pleacă înainte, urmând ca noi să venim călări cu escorta la Galaţi.

Pornim chiar în seara aceea şi am mers o săptămână întreagă până la Galaţi, adică până la Brăila, de unde luăm trenul ca să ajungem mai repede unde trebuia să primim ordine de la colonelul care probabil sosise mai înainte decât noi. Ajungem la Galaţi, colonelul nu venise încă. Mai stăm câteva zile aşteptându-l ca să vie şi să ne spună că vom rămâne acolo până la alte dispoziţiuni.

Când am revăzut Galaţii, unde ne văzusem noi în seara de 10 noembre 1916, am simţit o strângere de inimă dureroasă. M-am dus la tanti Marica unde nu am discutat decât despre tine. Restul zilelor am cutreierat în neştire străzile pe care am umblat noi şi cu Marcel^[II] în seara aceea şi toate ungherele îmi vorbeau de tine. Într-una din zile m-am întâlnit cu Miorica^[III], care în tovărăşia unui ofiţer francez îşi căuta bărbatul, mă uitam la ea şi mă gândeam la tine. Câtă asemănare şi câtă deosebire! Am schimbat câteva vorbe împreună şi am plecat cu sufletul plin de tine care erai departe şi de care nu mai ştiam nimic. Miorica era veselă, râdea în timp ce mie, păstrând o înfăţişare de circumstanţă, îmi sângera inima. Întâlnirea asta mi-a făcut rău.

A doua zi sau, dacă nu mă înşel, chiar în aceeaşi zi, m-am întâlnit cu Ketty Ştefănescu, cu care am vorbit iarăşi numai despre tine, dar şi ea era veselă! Toată lumea era bine dispusă, parcă se vorbiseră cu toţii să-mi facă mie rău.

După câteva zile trebuie să plec la Vaslui, cu colonelul, pentru a alege zona de reorganizare a Artileriei Grele. După ce stăm acolo câtva timp, aproape o săptămână, mă reîntorc la Galaţi, unde trebuia să arăt comandantului Artileriei Grele îndeplinirea misiunei noastre. În drum, la Bârlad, unde am fost nevoit să rămân 2 zile din cauza unui accident de drum de fier, am văzut-o din nou pe Miorica, care îşi găsise bărbatul de la serviciul de automobile. Am întâlnit-o în grădina publică, unde mă dusesem să rătăcesc câteva ore, izolat de râsetele şi veselia celor care mă înconjurau. Era singură, venise să se plimbe, am încercat să vorbesc despre tine, speram să pot evoca câteva imagini de la tine d'acasă, dar mi-a răspuns prin monosilabe care m-au făcut să renunţ destul de repede la gândul acesta care mă frământă din clipa despărţirii. De atunci nu am mai avut cu cine să vorbesc despre tine sau, chiar dacă aş fi avut, nu aş mai fi îndrăsnit, fiindcă nu aş fi avut alt rezultat decât acela pe care l-am avut; dar nu, nu spun drept, este cu toate astea cineva cu care stau de vorbă câteodată, dacă nu chiar în fiecare seară. Este ordonanţa mea. Este un om simplu, care mă iubeşte foarte mult şi care a fost de atâtea ori trimis de mine cu scrisori la tine! Parcă ştie săracul ce vreau eu şi aproape în fiecare seară îmi povesteşte până în cele mai mici amănunte tot ce-l întrebai tu când venea la Bucureşti trimis de mine. Parcă simte că-mi face plăcere. Îţi spun drept că m-aş despărţi cu multă părere de rău de el.

Am stat la Galaţi numai o zi şi m-am reîntors la Vaslui, unde peste puţin timp urma să vie toată Artileria Grea pentru reorganizare.

Peste câteva zile a venit Crăciunul. Un Crăciun fad şi ironic în acelaşi timp.

Lumea începuse încetul cu încetul să se obişnuiască cu noua stare de lucruri. Parcă nu se întâmplase nimic. Trăiam în mijlocul unei lumi pe care nu o puteam înţelege. Sufletul meu devenise opac pentru lumea din afară, se sbuciuma fără putere într-un cuib făurit de dragostea ta şi se mistuia încetul cu încetul, fiindcă tu erai departe şi eu nu mai ştiam nimic despre tine.

Viaţa asta mediocră şi oarbă am dus-o şase luni închis în paranteza unei funcţiuni pe care îmi era silă să o îndeplinesc, cu spiritul veşnic absent, înviorat când şi când de nădejdea de a putea fi odată şi odată iară lângă tine. Am încercat prin nenumărate mijloace să-ţi parvie câteva rânduri de la mine. Probabil că nu am reuşit, fiindcă mi-ai fi răspuns, cred.

Pe la începutul lui Aprilie, m-am întâlnit într-o bună zi cu Titu^[IV] pe străzile Vasluiului. Când l-am văzut, am rămas locului împietrit de emoţiune şi de bucurie. Era fratele tău şi în momentul acela simţeam că-l iubesc atât de mult! Dar Titu, acelaşi om rece şi străin de mine. Ne-am mai revăzut încă de 2 ori, în care timp am schimbat numai cuvinte de convenienţă care m-au făcut să simt şi mai mult amărăciunea vieţei mele.

Pe la începutul lui Iunie venea ziua cea mare şi sfântă când plecam pe front ca să ne luptăm din nou cu duşmanii noştri, de data asta însă cu mândria că ne putem măsura cu acei meseriaşi în ale răsboiului care îşi cunosc bine meşteşugul, fiindcă o viaţă întreagă nu au făcut decât să ucenicească în atelierul distrugerii de oameni. Eram fericiţi fiindcă de data asta învăţasem şi noi cât de cât să ne facem meseria mânaţi de datoria sfântă a cauzei noastre, ceea ce făcea superioritatea noastră.


Pacea este chestie de câteva zile, dacă nu o fi chiar semnată în aceste momente.

Misiunea franceză a început să plece.

Cred că ultima scenă a tragediei noastre naţionale s-a consumat, actorii însă nu-şi mai vor veni în fire aşa de repede.

După câte am auzit, am fost siliţi să semnăm o pace a cărei infamie nu poate să apese decât asupra acelora a căror trufie vremelnică este răsfăţată de acest act de supremă nedreptate şi asupra împrejurărilor cari numai prielnice nu ne-au fost.

Generaţiile viitoare îşi vor aduce aminte cu dezgust de noi, deşi nu suntem vinovaţi, dar oamenii în genere au oroare de analiza amănunţită a circumstanţelor complicate în care am fost siliţi să ducem acest răsboi, unul care ne-a adus la sinuciderea vieţii noastre de stat.

Poate că cine ştie ce evenimente neatârnate de voinţa noastră vor contribui la îmbunătăţirea soartei noastre, dar fără îndoială, într-un asemenea caz, s-ar arăta că noi Românii am fost hărăziţi să fim un popor ridicol în istoria lumii întregi.

În momentul când am îndrăsnit să ne trezim din îmbuibarea vieţii noastre sătule şi parazitare pentru a demonstra consfinţirea vieţii noastre naţionale, am fost striviţi de puterea pumnului organizat, fiindcă în atitudinea noastră nu vorbea o serie întreagă de generaţii mânate de acelaşi îndemn al răscumpărării prin sânge a unor drepturi sfinte, ci era un gest de operetă al unor parveniţi, care scontaseră de mult succesul sigur.

Ar fi fost imoral să câştigăm răsboiul acesta noi, cari la un moment dat sătui de afaceri veroase, am vrut să facem şi puţină literatură, întocmai ca negustorul care, plictisit după o zi de priveghiu la tejghea, se duce seara la teatru; ar fi fost cea mai nedreaptă şi periculoasă ratificare pe care ne-ar fi dăruit-o soarta nouă, un popor care o viaţă întreagă ne-am legănat între Tache şi Petrache, plecând urechea la zornăitul arginţilor din buzunar mai degrabă decât la bătaia inimelor de Români din piepturi.

Poate că desnodământul trist care trebuie să se întâmple ne va aduce pe calea cea dreaptă şi adevărată.

Este o mângâiere târzie, dar poate cea mai justă.

Ne intoarcem acasă cu inimile încleştate şi cu ochii plecaţi, fiindcă ne întoarcem învinşi şi de faptele noastre, şi de soartă, dar avem mândrie să strigăm tuturor în faţă şi drept în ochi, n-am fost învinşi de duşman!

Acest duşman ne-a făcut fără să-şi dea seama cel mai mare bine, ne-a învăţat să fim prin noi înşine în viaţă.

Învăţătura asta ne-a costat scump pe noi, dar îi va costa mai scump tot pe ei.

Şi acum, pe lângă suferinţa noastră a tuturor, vine încet, încet şi-şi depunde amarul şi jalea mea care e numai a mea.

Este aproape o lună de zile de când aproape în fiecare zi vin scrisori din teritoriul ocupat la toţi camarazii mei. Suntem şapte cu toţii şi toţi am primit una sau mai multe scrisori de acasă. Eu sunt singurul care mă simt stingher şi uitat de toată lumea. Mi-e şi frică să mă întorc acasă. Cine ştie ce mi-o fi dat să aud sau să văd! Orice s-ar spune, trebuie să fie ceva schimbat în sufletul tău de când ne-am despărţit. Nu ai găsit tu niciodată prilejul să-mi scrii sau să faci să-mi parvină vreo veste oricât de laconică ar fi fost ea? Oare?...

Încerc să nu mă gândesc şi nu pot. Aceleaşi gânduri se năpustesc vijelioase în mintea mea încât îmi înegurează gândirea, iar şarpele blestemat mi se strecoară în suflet şi mă muşcă.

Mă simt atât de blestemat de soartă, încât simt o ură neîmpăcată contra mea însumi. Nu pot să mă sufăr; îmi vine să fug departe, să scap de mine însumi, dar în zadar. Port în mine chezăşia unei suferinţe care spre binele meu ar trebui să-mi fie fatală. Am sufletul prea întortochiat ca să-mi mai pot găsi vreodată liniştea şi nici nu am puterea să o mai caut. Revederea noastră va fi pentru mine prilejul celei mai cumplite suferinţe, fiindcă sufletul meu nu e plămădit şi din uitarea necesară omenirii pentru alcătuirea unei vieţi fragmentate şi nici nu cunoaşte viaţa care să nu se sprijine pe trecut. Ursita a fost nedreaptă cu sufletul meu şi mi-a dăruit numai lăcrămi, nu ochilor, ci inimii.

Cărţi poştale de la Dumitru Dădârlat către soţia sa, Maria


Expeditor: Dumitru Dădârlat, prizonier de război, prin Domnul Kiss Ianos, Cernatu [acum Săcele], Stada Vasar 403, Judeţul Braşov
Destinatar: Dnei Maria Dădârlat, Comuna Pazarlia, Judeţul Constanţa, România, Dobrojia


Iubita mea Soţie şi scumpi mei copilaşi Ionel-Eugenia-Danilică-Marioara-Mitică şi Costică vă pomenesc pe toţi pe nume după cum vʼam lăsat. Aflaţi iubiţi mei ca eu sunt sănătos. Doresc foarte mult să aflu ceva şi despre voi căci e aproape anu de când nu mai ştiu nimica, vʼam mai scris dar nu ştiu dacă aţi primito. Eu lucrez la munca câmpului şi trăesc bine.

Dacă primiţi răspundeţi la adresa din faţă.

Vă doresc din inimă pe toţi.

Al vostru soţ şi tată,
D. Dădârlat


Prin Domnul Pünhesti Neholy pentru prizonierul Dădârlat Dumitru
Turkeş [acum Săcele], Judeţul Braşov
Dnei Maria Dădârlat, Comuna Pazarlia, Judeţul Constanţa, România, Dobrojia

Trist e omul când nu ştie de copii şi de soţie, ştie numai Dumnezeu ce e pe sufletul meu, că de când eu am plecat de cei de acasă nʼam aflat; de un an şi jumătate de la ei nʼam primit carte. Plâng mereu şi mă gândesc la copii, de mai trăesc; soţia Dumnezeu ştie, ori e moartă ori e vie; copilaşi mei drăguţi poate umblă toţi desculţi şi mama lor poate nʼare ce să le dea de mâncare; or fi toţi pe uşi străine fără haine, fără pâne, fără pat şi fără masă cum au avut ei acasă. Doamne îndurăte de ei că sunt cu toţi mititei, că din şease, cel mai mare nici doisprece ani nu are, iar cel din urmă născut, numai odat lʼam văzut. Soţioara mea dorită îţi va fi inima friptă că de când eu am plecat tu de mine nʼai aflat, de sunt prins sau înpuşcat, de mine nʼai auzit, de sunt viu sau am murit.

Ciocârlie, Ciocârlie, dute dragă în Pazarlie şi la copii dule veste că tatăl lor mai trăeşte, iar scumpei mele soţie spunei dragă Ciocârlie inima săʼşi întărească şi de copii să îngrijească că Dumnezeu mia ascultat şi din multe am scăpat, iar acuma sunt departe, de unde nu pot să fac carte^[V].

Doamne îndurăte de noi şi ne scapă din nevoi, pe cei mari îi luminează şi pe noi ne leberează, ca cu toţi să ne întâlnim şi ţie săʼţi mulţumim.

Dragă Mariţa, dorul cel mare cel am de voi ma făcut ca să scriu acest cântec.

al tău soţ,
Dumitru


Expeditor: Sergent Simeon Pidigos, colegul lui Petru Suluţiu
Destinatar: Kadar Albertino, Abrud
Câmpul de luptă, 18 IX 1915

Pentru familia Suluţiu!

Aflaţi despre fiul d-voastră Petru, cum că e în viaţă. Dar de oboseala cea mare, făr de aia fiind şi cam slab de putere, s-a dus ca bolnav de reumatism în spital, în 8 Septembrie. Sigur nu ştiu în ce spital e, dar dacă voi auzi că ce adresă are momentan vă fac de cunoscut!

Epistola din 4 Septembrie eu am primito căci el a fost dus deja. A fost cu mine la o companie. Tare bine ne-am avut.

Nu vă supăraţi, că e bine de el unde e.

Rămân binevoindu-vă, dulce coleg a lui Petru.
Sergent Simeon Pidigos

Expeditor: Ştefan Cuciurean, Derecske, Debrecen, Ungaria
Destinatar: Cuciurean Vasile, Spital Rezerve, Cluj

Carte scrisă într-a 20 Iuli 1915, din Derecske, Bihor, Ungaria

Mai întâi dragă frate, mă închin de sânătate eu, Ştefan, fratele tău şi îţi dau de ştire că şi eu îs luat la cătane^[VI] acu de vo 7 săptămâni, şi-s la codrul Galiţiei cel rusesc şi noi am făcut vreo 3 săptămâni, am facut ghiţârca^[VII] şi pe urmă am fost la doctori şi m-a dat la suprăvit la a 4-a Companie şi nu ştiu cum a fi amu cu mine.

Şi te rog frate drag, scrie-mi cum ţi-o ajunge cartea aiasta că vreau să ştiu ce mai faci şi tare am dor de tine şi nu ştiu, ori om scăpa acasă, ori ni-o da slujbă mai uşoară.

Tata şi mama i-am lăsat sânătoşi acasă când m-am pornit.

Te salut,
Ştefan


Expeditor: Dan Vasilie, Târgu Mureş
Destinatar: Dumnisale Dan Ioan a Flori, Sat Arghişu, Comuna Zimbor, Judeţul Cluj

Epistola dată de la Dan Vasilie în 12 Ienuariu 1915 la iubiţi părinţi,

Tată şi Mamă, eu al d-vostre fiu până amu-s sânătos. Mulţam lui Dumnezeu şi vă poftesc voie bună şi la soţia Anică, şi la Marie, la Bade Găvrilă, să faceţi ce oţi putea că eu iar m-am înbrăcat luni. Şi vineri plec la capu de război cu ajutoru lui Dumnezeu.

Şi mulţam lui Dumnezeu că o venit frate-meu Simion la mine duminecă, după Crăciun. Eu eram afară în lucru, numa-l văd că se bagă pe portă şi când am dat mâna şi ne-am sărutat, de bucurie n-am putut grăi şi de plâns. Şi am fost şi ne-am ospătat ca fraţii laolaltă, că nici n-am visat să ne vedem altu până-i lumea.

Apoi, vă sărut cu drag şi pe a mei socri, din inimă.

Destinatar: Stoica Demeter, Honved, K. u. K.^[VIII] Spital Rezerve, Cluj, Ungaria
Expeditor: Stoica Man A-D Erlauf Francz Stökler, Purgstall

Această mică epistolă făcută în 4 Maiu

Mai întâi de toate mă închin cu sânătate cătră dumneata, iubitu meu frate!

Află frate dragă, că ţi-amu trimes şease cărţi cu asta şi dumneata nu mi-ai trimes nici una. Nu ştiu că le-ai căpătat ori nu cărţile de la mine, iubitu meu frate. Dacă vei căpăta, trimete-mi carte, că la câte cărţi ai căpătat de la mine, ţi le trimet toate plătite ca să le capeţi frate dragă.

Află că şi fratele tău îi în spitalu în Austria, fratele tău Măneciu şi mă tot rog la bunul şi milostivu Dumnezeu să mai vorbesc o dată cu dumneata frate dragă.

Află şi de mine că îs singuru român şi nu mă pot înţelege cu nimeni. Aşa nu o duc rău, o duc foarte bine, dar mă tot dor picioarele că sunt rănit. Frate dragă, nu-ţi strica inima, că bunul şi milostivu Dumnezeu îţi ajută şi dumnitale, frate dragă.

Frate dragă, află că am primit cartea dumnitale care ai trimes-o acasă, că mi-o trimes-o Mama şi mie ca să ştiu şi eu că eşti în spitalu. Frate dragă, te las cu bunul şi milostivu Dumnezeu, n-ai şti cum mi-i doru de dumneata frate dragă, că va fi vreme de astă toamnă de când n-amu vorbitu cu dumneata. Du-te carte şi grăbeşte şi cu fratele povesteşte!

Te las cu bunul şi milostivu Dumnezeu fratele meu!

De la Augustin către ai săi

Epistolă dată de la mine, Szfara Augustin, în anul 1914 November 22-lea

Iacă, iubita me dulce mamă şi iubitul meu frate Mitru, iubită soră şi iubite tătăişă^[IX] Terci, iubiţi mei nepoţi, la toţi voie bună şi sânătate de la bunul Dumnezeu. La mulţi ani buni!

Vă fac de cunoscut că eu sunt sânătos, care sânătate viuă poftesc şi dumnelor vostre, da m-am cam supărat iubite frate, pentru că n-ai venit până la mine. Da fă bine, de-i putea dulcele meu frate, cumpără-mi un brici şi-mi trimete şi o troacă de uns^[X] şi un pămătuc^[XI], de-a veni oarecine, mi le trimete, că-mi tare hie^[XII] de ele şi bani n-am ca să-mi cumpăr. Tare rău fac în rându banilor că mi-a trebuit multe cele şi am stricat, da de-i sămăli^[XIII] să vii la mine iubite frate peste 2 săptămâni, adă tu ce-ţi scriu şi aş vrea să vii că mi-i tare dor de voi!

Ne-o şi stat în poruncă cum să ne purtăm în bătaie şi ne tot poartă pe toate hotarele şi pe păduri şi ne învaţă cum să ne batem în pădure şi pe toate gropile, cum să ne ascundem. Ne-a stat în poruncă cum trebe să merem să nu ne înfricăm şi să merem cu voie bună. Şi m-am supărat, pentru că ai văzut dragă mamă cum îi porunca, că te-am lăsat acolea lângă părete şi am apucat a giocorli cu puşca şi ai văzut şi te-ai supărat, da nu fi supărată că ai văzut că toată lumea-i aice. Şi-mi scrieţi carte cum oţi căpăta carte de la mine, că de nu-ţi veni amu iute la mine, da staţi cam gata, că atunci când om fi gata, daʹvoi şurgăn^[XIV].

[...]

Şi la iubitul meu văruc îi poftesc voie bună şi sânătate şi i-am trimes 3 cărţi şi nu mi-a scris nici una. Mai scrieţi câte o carte, batăr^[XV] la săptămănă, că mă mai stâmpăr când capăt câte o carte, da numa 2 cărţi am căpătat, şi eu am scris 14 cărţi acasă. Nu ştiu când ne-om mai vedea acasă laolaltă, că tare rău îmi mere.

Neavând ce mai scrie, voie bună şi sânătate la toţi iubiţi mei şi la toţi tineri din sat şi la vecini şi la toate neamurile.

Eu, Szfara Augustin cât oi mai fi, da mai bine n-aş fi în lume. 


Scrisoare în versuri pentru cei de acasă de la Augustin

Plânge maică cu oftat
Că am fost cât de blăstemat.
Tot un pic eu te-am cătat
Dar dacă eu voi peri
Nu ştiu cine te-a griji.

Gată mamă cina bine
Şi m-aşteaptă şi pe mine
Dar de-i vede că nu viu
Pune cina pe masă
Şi-o mâncă cu cei din casă
Pe mine nu m-aştepta
Că nu ştiu când oi înturna,
C-acum avem de-a pleca
Pe drumu Galiţiei
Spre scurtarea vieţi
Vai, săraci feciori de treabă,
Cum se duc la ruşi de pradă.

Cându-s gata de plecat
N-au nădejde de-nturnat
Numa sânge de vărsat,
De-a lui neam de lăpădat.
Fraţii mei cei dulci şi dragi
Când carte asta oţi primi
Staţi la drum de a porni
De vreţi cu mine a vă-ntâlni
Trei cuvinte-a povesti
Ş-apoi iar ne-om despărţi
Şi apoi când ne-om întâlni,
Numa bunul Dumnezău o şti.

Eu v-aş scrie câte-o cântare
Dar nu v-aş face supărare
Că-s bugăt^[XVI] de supărat, eu când îmi aduc aminte de ce am avut, odihnă când am fost acasă,
d-amu eu mă mir de mine, că unde mă poci birui pe picioare.

Salutare şi aştept vălaş napoi şi ce-am scris mă tare rog să-mi trimeteţi, că am pe hie.

Voie bună şi la iubitul meu văr la Traian.
Amin