Femeia din Orient Express

Citiţi o cronică a acestei cărţi.


Lindsay Jayne Ashford şi-a petrecut copilăria în Wolverhampton, Marea Britanie. Este prima femeie care a absolvit Queens' College, Cambridge, în istoria de 550 de ani a instituţiei. S-a specializat în criminalistică şi a fost reporter BBC înainte de a deveni jurnalist freelancer şi de a scrie articole în diverse reviste şi ziare.

Primele ei cărţi au fost romane poliţiste, după care s-a îndreptat spre romanul istoric, publicând The Mysterious Death of Miss Jane Austen. Cele mai recente volume ale sale, The Color of Secrets şi The Woman on the Orient Express, îmbină ficţiunea cu istoria din prima parte a secolului XX.

Are patru copii şi locuieşte când într-o casă cu vedere la mare de pe coasta de vest a Ţării Galilor, când la o mică fermă din Sierra de Los Filabres, Spania. Când nu scrie, face voluntariat la Save the Children, caiac şi plimbări cu terrierul Milly.
Agatha Christie într-o călătorie plină de secrete şi mistere

Dezorientată din cauza unei căsnicii nefericite, Agatha Christie se deghizează şi urcă în Orient Express. Dar, spre deosebire de Hercule Poirot, faimosul ei detectiv, ea nu poate dezlega misterele călătoriei.

Trenul îşi urmează drumul, pasagerii prind contur, trecutul îi însoţeşte neîncetat. Şi mai ales pasagerele au ceva de ascuns. Prizoniere în nefericirea lor, toate femeile cunoscute în Orient Express îşi păzesc straşnic secretele. Însă, pe măsură ce trenul care se îndreaptă spre Orientul Mijlociu merge tot mai încet, vieţile lor paralele ajung să se intersecteze tot mai mult.

Roman în care literatura de atmosferă se întâlneşte cu suspansul şi mizează pe complexitate emoţională, Femeia din Orient Express pune sub lupă legăturile dintre femei, forţa suferinţei şi puterea secretelor.


Vine dinspre râu. Se furişează în grădină pe neaşteptate. Stau în crângul de camelii de deasupra estuarului. Aştept asfinţitul, urmărind un cuplu care prinde stridii la marginea apei, şi încerc să desluşesc cine îl va ucide pe maiorul Palgrave. Sunetul valurilor mă face să aţipesc, aşa că nu văd barca îndreptându-se spre dana de acostare.
- Doamnă Christie?

Umbra lui se răsfrânge pe chipul meu.
- Cine e?

Deschid ochii brusc. Mă aplec. Cum lumina bate din spate, mi-e greu să-i disting trăsăturile. Îl cunosc? E înalt şi zvelt, cu părul lung şi negru. Poartă pantaloni scurţi, iar pe picioare îi lucesc broboane de sudoare.

Întinde mâna şi vine spre mine. Mişcarea dezvăluie soarele care asfinţeşte, iar strălucirea lui mă orbeşte. În timp ce clipesc ca să risipesc ploaia de stele verzi, el îşi spune numele, bâlbâindu-se. Este un nume din alte vremuri. Un nume care poartă parfumul ţigărilor turceşti şi al vânturilor fierbinţi din deşert.
- Îmi pare rău că am dat buzna astfel, zice cu o voce blândă, ca un doctor care dă veşti proaste. Trebuia să vă văd. Sunteţi singura care mă poate ajuta.

Nu spun nimic. Îi aud pe cei care prind stridii, strigând unul la altul, iar sunetul reverberează plăcut peste apă. A venit aici pentru povestea pe care am promis că nu o voi scrie niciodată. Un mister care a început cu peste 30 de ani în urmă, când m-am îmbarcat în Orient Express, îndreptându-mă spre Bagdad.

Se apropie. Trebuie să zic ceva, orice, ca să scap din tărăşenia asta. Mă întreb dacă îşi dă seama că a încălcat o proprietate privată. Apoi mă uit la micul petic de iarbă care ne desparte şi-mi spun că, oricum, habar nu am despre ce vorbeşte. Pare neconvingător chiar şi pentru mine.

Ştie deja îndeajuns, încât să mă găsească, să-şi asume riscul de a mă încolţi în propria mea grădină. Ar fi o greşeală să-i zic? Trebuie păstrată promisiunea când autorul secretului este mort şi dus?
- Am o fotografie.

Bagă mâna în rucsacul de pe umăr şi îmi întinde dovada. Proba A: eu, acum trei decenii. Când mai aveam încă talie şi puteam să înot fără ruşine, purtând doar un maiou roz, de mătase şi o pereche de pantaloni scurţi. Zâmbesc de sub coroana copacului. O cuprind cu braţul pe Katharine, care se uită drept în obiectiv, cu aceeaşi privire îndrăzneaţă, uimită, pe care mi-a aruncat-o când ne-am întâlnit prima dată. Ne-am înfăşurat în prosoape din politeţe, dar părul nostru, lipit de cap, trădează faptul că de-abia am ieşit pe malul râului Eufrat, care se află, imposibil de surprins cu aparatul de fotografiat, în stânga mea.

Întorc fotografia. Pe dos, cu scrisul mărunt şi meticulos al lui Katharine, se văd data, decembrie 1928, şi cuvintele "Cu Agatha, în Mesopotamia". O întorc şi privesc imaginea din nou. Am un zumzet în urechi - ceva ce mi se întâmplă în ultima vreme, când îmi creşte brusc tensiunea - şi simt că inima începe să-mi bată cu putere.
- Vă amintiţi?

Vocea bărbatului ascunde o urmă de nerăbdare acum. Se teme că vârsta mi-a înceţoşat mintea. Fără îndoială, văzându-mă dormind cu gura deschisă, a avut motive să gândească astfel. M-aş putea folosi cu uşurinţă de asta, făcându-l să-şi ia tălpăşiţa cu câteva poveşti înflorite despre călătoriile mele în Orientul Mijlociu. Dar adevărul este că îmi amintesc după-amiaza aceea de decembrie ca şi când ar fi fost ieri. Şocul creat de ce s-a întâmplat atunci, în deşert, încă persistă, chiar şi după toţi aceşti ani. Şi ceva din ochii lui Katharine - îndrăzneala ei - mă provoacă să spun adevărul, adevărul şi numai adevărul.
- Când ai aflat? Îi înapoiez poza.
- Acum câteva luni. V-am scris, dar nu mi-aţi răspuns. Clatin din cap.
- Îmi pare rău. Primesc o mulţime de scrisori. Am o secretară care...
- Este în regulă, spune el fluturând din mână. Înţeleg. Dar trebuia să vă vorbesc. O ştiţi, nu-i aşa? Ezită. Îşi muşcă buza. Pot să mă aşez?

Trag aer în piept. Am nevoie de timp să mă gândesc.
- Hai să mergem în casă, vrei? O ceaşcă de ceai şi o prăjitură?

Apuc bastonul şi mă ridic de pe banca de lemn. Dar el bagă mâna în rucsac din nou.
- Mai am una, dar nu scrie nimic pe ea, în afară de loc şi dată. M-am gândit că poate...

Se întrerupe, clipind în timp ce mi-o înmânează, de parcă nu ar suporta să o vadă.

Este mai roasă de timp decât cealaltă. Colţul din dreapta a fost îndoit şi îndreptat. Iar alb-negrul pregnant a căpătat tonuri sepia. Cuvintele scrise pe margine s-au şters şi ele: Veneţia, Lido - aprilie 1928.

Un grup de bărbaţi şi femei: tineri, bronzaţi, pozând în faţa aparatului. Stau în semicerc, atât de apropiaţi, încât să li ating braţele şi picioarele. Nancy priveşte din centru, din partea stângă. Părul ei negru şi ondulat este acoperit pe jumătate de o beretă cu dungi. Ochii au o expresie intensă, în contrast cu hainele ei simple, de vacanţă: o fustă-pantalon de pânză şi o bluză. Pare mărunţică pe lângă bărbatul musculos din dreapta ei, care o strânge de mână, în vreme ce cealaltă se odihneşte pe umărul unei femei zâmbitoare, în chimono.

În capătul îndepărtat al semicercului, pe dreapta, se află un bărbat într-un halat flauşat de baie, în carouri, şi espadrile de pânză cu cataramă. I se zăreşte doar profilul, uitându-se în spate, spre şirul de prieteni, şi nu la aparat. Este atât de înalt, că vede peste capetele celorlalţi. Are o faţă frumoasă, dar expresia gurii şi a ochilor ascunde ceva obsesiv, aproape crud. Poate e din cauza aparatului de fotografiat, dar pare să privească ţintă spre Nancy.
- Ştiţi cine sunt?

Aş putea spune că habar nu am. Nu sunt în fotografie şi, în 1928, eram la sute de kilometri distanţă, în Londra, făcându-mă de râs la tribunal. Închid ochii ca să alung imaginea, dar faţa aceea - fix aceea - îmi este întipărită sub pleoape. Chiar şi acum, după toţi aceşti ani, mă străpunge ca nişte cioburi de sticlă.
- Recunoaşteţi pe cineva?

M-am trădat. Dacă mint acum, va şti. Dar dacă recunosc, va trebui să îi spun totul. Pot să înfrunt asta?
- Vă rog!

Îmi ia mâna. Nu există presiune. Atingerea sa este la fel de blândă precum vocea.
- Dacă îmi puteţi spune ceva, orice! Vedeţi, nu a mai rămas nimeni din familie - nimeni care să ştie.

Trebuie să îi spui.

A cui a fost vocea asta? Nu a lui Katharine sau a lui Nancy, ci o voce de bărbat: pe care am încercat să mi-o scot din cap cu atâţia ani în urmă, când am urcat în Orient Express.

A existat o soră. Poate că şi un frate. Nu îl poţi lipsi de asta. Gândeşte-te ce i-a făcut lui Rosalind!

O, ce viclenie, să mă folosesc de propria mea fiică pentru a-mi trezi conştiinţa!

O iau spre casă, făcându-i semn bărbatului să mă urmeze. Face un pas mare şi mă prinde din urmă. Zâmbetul lui ar topi inima oricărei femei. Am cam zece minute să mă hotărăsc cât să-i spun.


Putem fi bântuiţi de cei care încă nu au murit? În săptămânile care au urmat divorţului Agathei de Archie Christie, o parte din el părea să o urmeze ca o fantomă peste tot. Când stătea singură în casă, îi auzea paşii pe scări. Când se trezea noaptea, îi simţea greutatea corpului în pat. Când deschidea şifonierul, simţea parfumul familiar de săpun de bărbierit şi ţigări, deşi hainele lui nu mai erau acolo de multă vreme. Ca şi când simţurile ei ar fi conspirat să o facă să-şi piardă minţile.

Călătoria cu Orient Express a fost o încercare de a alunga fantoma lui Archie. Le-a spus tuturor, inclusiv sieşi, că era doar o vacanţă. Dar, pentru prima dată în viaţa ei, călătorea în străinătate singură. Tot ce urma să facă în următoarele două luni avea să fie în întregime alege-rea ei. Urma să afle dacă era capabilă. Dacă suporta să fie singură.

Agatha ştia cât de norocoasă era, dat fiind că avea bani - şi timp - pentru această evadare. Tocmai îi predase editorului varianta finală a Misterului celor şapte cadrane, aşa că nu era nevoie să rămână în Anglia şi să se apuce de romanul cu numărul zece. Planul iniţial era să navigheze spre Indiile de Vest şi Jamaica, dar, cu doar câteva zile înainte de plecare, ceva a făcut-o să se răzgândească.

Se afla la o cină festivă în Mayfair, unde fusese invitată, şi a fost cât pe ce să plece după câteva minute de la sosire, din pricina unei con-versaţii pe care o auzise fără să vrea. În timp ce se serveau băuturi în sera gazdei, o femeie de pe cealaltă parte a unei ferigi gigantice a pronunţat numele Agathei. Alte două voci feminine i s-au alăturat, exprimându-şi uimirea.
- Da, a şoptit prima. Sigur este ea.
- Cea care şi-a înscenat moartea?
- Şi a pretins că şi-a pierdut memoria?

Agatha s-a apropiat de trunchiul ferigii, dorindu-şi să intre în pământ.
- Se spune că a făcut-o doar ca să vândă mai multe cărţi. După o pauză, a adăugat:
- Am citit un articol - cred că în Daily Mail - în care se afirmă că pentru poliţiştii care au căutat-o, contribuabilii au scos din buzunar mii de lire.
- Pentru soţ îmi pare rău.
- Ah, dar se zice că avea o amantă!
- Mă întreb de ce a ales să dispară într-un orăşel de care nu ştia nimeni?
- Habar n-am. Dar sunt şocată că are tupeul să scoată nasul în lume după o asemenea tărăşenie!

Agatha a vrut să fugă, dar era lume peste tot. A reuşit să treacă prin hol, ţinându-şi capul în pământ. Dacă ar fi putut să ajungă la uşa de la intrare, fără să dea nas în nas cu gazda, ar fi plecat neobservată. Dar, când traversa holul, cineva care cobora pe scări a strigat-o:
- Doamnă Christie!

S-a întors şi a văzut un bărbat înalt, cu părul cărunt, zâmbindu-i, în timp ce scotea ceva din buzunarul sacoului. Nu l-a recunoscut.
- Sunteţi amabilă să-mi daţi un autograf? Agatha l-a privit suspicioasă.
- Pentru mama. Este la pat acum şi vă îndrăgeşte cărţile nespus. Va fi foarte încântată să aibă un exemplar cu autograf.

Era Secretul de la Chimneys. În timp ce flutura din mână ca să se usuce cerneala, i-a mărturisit că şi lui îi făcuse mare plăcere să o citească. Înainte să-şi dea seama, erau îndemnaţi să intre în sufragerie, unde, din fericire, a fost aşezată între el şi gazdă.

I-a spus că lucra în armată şi că era cantonat în Irak. De îndată au început să discute despre subiectele din ziare, despre noile descoperiri făcute la Ur de Leonard Woolley şi despre comorile scoase la iveală.
- Mereu am fost fascinată de arheologie, a spus ea. Te invidiez că locuieşti acolo. Mi-ar plăcea enorm să vizitez Bagdadul.
- O, trebuie neapărat să mergi acolo! a zis el. Poţi ajunge cu Orient Express-ul.

Cuvintele lui au avut un efect aproape magic. S-a trezit povestindu-i cum văzuse trenul acesta în copilărie şi observase neobişnuitele livrele albastru-aurii, când mama ei o dusese să locuiască în Franţa, înainte de război. Privise bărbaţii şi femeile care mergeau pe peron, cu chipuri extatice, salutaţi de stewarzi imaculaţi, care stăteau în poziţie de drepţi lângă fiecare vagon. Văzuse cutii cu stridii, scânteind în gheaţă, spinări întregi de porc atârnând în cârlige şi cărucioare pline cu toate fructele posibile, care erau încărcate în tren.

Aşa că, a doua zi după cina festivă, Agatha s-a dus la Cook's şi şi-a anulat biletul spre Caraibe. A fost nevoie de mai puţin de o săptămână să obţină vizele pentru Siria şi Irak, iar în weekend se îmbarca deja în trenul care avea să pornească în prima parte a voiajului, de la Londra la Dover.

Prietena şi secretara ei, Charlotte, a venit să o conducă. I se părea necugetat ca o femeie să călătorească singură în Orientul Mijlociu, dar o cunoştea pe Agatha destul de bine ca să nu încerce să o convingă să renunţe. În timp ce îşi luau rămas-bun, îşi preveni prietena în legătură cu bărbaţii pe care avea să-i întâlnească în Bagdad.
- Mai bine fii atentă! Sigur vor întoarce capul după ochii tăi albaştri.

Agatha zâmbi la această încercare amabilă şi stângace de a o face să se simtă mai bine. În ziua nunţii, care părea să fi fost cu un secol în urmă, Archie spusese că avea nişte ochi incredibili, precum cerul când zbori deasupra norilor care aduc furtuna. După slujba religioasă, când ieşeau din biserică, o strânsese de braţ, spunându-i: "Promite-mi încă ceva! Promite-mi că vei fi mereu frumoasă!"

Îşi amintea că râsese şi îl sărutase, apoi îşi făcuse semnul crucii pe piept.

"M-ai iubi la fel dacă nu aş mai fi frumoasă, nu-i aşa?" întrebase ea. Zâmbetul lui se şterse când îi răspunse: "Poate... poate că da. Dar nu ar fi chiar acelaşi lucru."

Cumva, promisiunea fusese încălcată. Oare de ce, se întreba ea, nu mai era frumoasă pentru el? Pentru că avuseseră un copil? Pentru că nu reuşise să scape de cele câteva kilograme pe care le pusese în timpul sar-cinii? Sau era vorba doar de faptul că iubirea îl orbise şi se trezise într-o zi, dându-şi seama că ar fi putut alege o partidă mai bună?
- Nu uita de papucii mei turceşti! strigă Charlotte, când trenul şuieră în semn de avertizare.

Agatha îi făcu cu mâna de după fereastră, iar fumul înecăcios al locomotivei îi invadă nările. Pentru ea era un miros plăcut. Un miros incitant. Începea un nou capitol. Agatha Christie, soţia, era pe cale să devină Mary Miller, aventuriera.

Soarele dimineţii se strecură printre perdelele de dantelă de la etajul doi, la Connaught Mansions, numărul şase, revărsându-se peste valizele din piele verde de pe patul lui Nancy. Luă două cutii de pălării de pe şifonier şi le adăugă maldărului de bagaje gata să se răstoarne. Apoi se îndreptă spre fereastră. În parcul de dedesubt, oamenii erau deja în mişcare. Două doici în uniformă, cu pălării de paie, negre şi strălucitoare, împingeau cărucioare prin vârtejul de frunze aurii. Un lăptar, într-o căruţă trasă de un cal, strigă ceva printre ulucile gardului, iar una dintre femei se întoarse, zâmbind şi clătinând din cap. Undeva în tufişuri latră un câine, iar raţele măcăiră, ieşind din iaz. În depărtare, Nancy întrezărea Palatul Buckingham, cu steagul fluturând în briza uşoară, ce bătea dinspre nord-vest. Era o privelişte pe care nu avea să o mai vadă niciodată.

Camera ei părea tristă, cu cutiile puse grămadă pe pat. Pe măsuţa de toaletă nu mai era nimic familiar: sticluţele de parfum de culorile pietrelor preţioase, peria ei de păr din argint, pieptenul şi oglinda de mână, recipientele de cristal cu pudră şi cremă demachiantă. Şi preţioasa fotografie care era în poşetă, înfăşurată într-o eşarfă găurită de molii. Când scosese bucata pătrată de mătase cu pene de păun imprimate, simţise un iz vag de lăcrămioare. Eşarfa îi aparţinuse mamei sale şi păstra o boare din parfumul ei preferat. Mirosul o doborâse. Lacrimile pe care şi le reţinuse se revărsară. Auzea glasul mamei, în timp ce zăcea plângând cu capul în pernă: Hai, draga mea, o adevărată doamnă trebuie să se controleze întotdeauna.

Într-o clipă avea să coboare în camera de zi, unde bărbatul pe care se pregătea să-l părăsească pe veci stătea la masă, în spatele ziarului Financial Times. Va ridica privirea absent când va trece pe lângă scaunul lui. Va lăsa ziarul deoparte abia când Redfern îi va aduce micul dejun - ochiuri, cârnaţi, ciuperci şi bacon. În timp ce mânca, va întreba ce plănuia să facă în ziua aceea. Nu asculta niciodată cu adevărat ce îi răspundea, aşa că nici măcar nu era nevoie să recurgă la minciuna pe care o pregătise. Va pleca la club, fără să aibă nici cea mai mică bănuială că ea urma să pornească într-o călătorie în care o să facă ocolul lumii pe jumătate.

Când el va lua prânzul, ea se va fi îmbarcat deja în trenul care o va duce la Dover. Când va ajunge acasă, ea va fi deja în Franţa. Deschise poşeta şi scoase biletele pe care le cumpărase amanetând colierul de diamante şi cerceii moşteniţi când împlinise 21 de ani. Da, chiar avea să se întâmple. Sosise ziua şi trebuia să fie în trenul acela. Era singura soluţie. Astă-seară va dormi într-o ţară străină. Şi, la sfârşitul săptămânii, va fi în Bagdad.

Nancy habar n-avea cum e să locuieşti într-un asemenea loc. Tot ce ştia aflase din reviste şi din scrisorile verişoarei sale. Nici prin cap nu-i trecuse vreodată să se stabilească într-un oraş din mijlocul deşertului. Dar unde altundeva se putea duce? Cine altcineva ar primi-o?

Privirea îi zăbovi asupra celor două doici care se aşezaseră pe o bancă din parc şi stăteau de vorbă. Trase adânc aer în piept şi se în-toarse de la fereastră, vârându-şi mâna din nou în poşetă. Giulgiul de mătase alunecă pe podea când scoase fotografia. Iată-l! Simţi o gheară în pântec.
- Te rog, vino! şopti ea. Te rog, nu mă lăsa să fac asta singură!
În cealaltă parte a Londrei, o femeie de sub a cărei pălărie se iveau şuviţe de păr blond urca treptele de la British Museum. Avea un ziar Daily Express sub braţ, cumpărat în grabă de la un băiat, la un colţ de stradă. Nu obişnuia să cumpere ziare şi în mod normal nu l-ar fi ales pe acesta. Titlul cu litere de-o şchioapă din vitrina chioşcului de ziare o făcuse să traverseze strada în viteză: Enigma sinuciderii tineri-lor căsătoriţi.

Katharine nu putu să se uite la băiat când îi dădu banii, temându-se că-şi va vedea poza pe prima pagină. După ce se îndepărtă, deschise ziarul. Briza îndoia paginile, care se dezlipeau cu greu. Sub îndoitură, se afla fotografia lui Bertram în uniformă militară. După doar două paragrafe, reportajul se întrerupea, continuând pe altă pagină. Era imposibil să citească pe stradă. Trebuia să aştepte până intra în muzeu.
- Bună dimineaţa, doamnă Keeling.

Portarul o salută ca de obicei, iar capetele mustăţii ca de morsă se înălţară odată cu zâmbetul. Ea înclină capul, privind în altă parte. Văzuse ziarul? se întrebă. Ştia? Hamalii aveau să vorbească despre ea la ceaiul de dimineaţă?

Plecă fruntea, îndreptându-se spre locul în care ştia că era ferită de priviri curioase. În subsolul de la British Museum, o peşteră a lui Aladdin, plină de obiecte străvechi, aşteptând să fie catalogate, era biroul ocupat de echipa însărcinată cu săpăturile din Mesopotamia. Se rugă să nu fi ajuns nimeni atât de devreme acolo.

Spre uşurarea ei, încăperea era goală. Se aşeză pe un scaun şi deschise ziarul pe masa neşlefuită, acoperită cu cioburi de ceramică şi mărgele de la colierele îngropate în nisipul deşertului timp de mii de ani.

Nu exista nicio fotografie cu ea pe pagina interioară, doar încă o poză a regretatului ei soţ, mai recentă, din Egipt. Era cu un grup de bărbaţi, în curtea clădirii care ţinuse loc de sediu în Cairo. Zâmbetul lui o făcu pe Katharine să simtă o săgeată în inimă, care dădu frâu liber unui şuvoi de vinovăţie: pentru că ea era vie, iar el mort, pentru că transformase jurămintele sfinte ale căsătoriei într-o condamnare la moarte.

O dureau ochii citind textul, înfiorându-se la plăcerea vădită cu care ziaristul reda povestea îngrozitoare. Bertram murise cu aproape cinci ani în urmă, însă abia acum se încheiase procesul legal. Fusese avertizată că s-ar putea să fie nevoită să ofere probe pentru anchetă - lucru de care era absolut îngrozită -, dar până la urmă nu fusese necesară prezenţa ei. Legistul îi acceptase declaraţia scrisă despre ce se întâmplase.

Verdictul fusese că soţul ei, colonelul Bertram Keeling, îşi luase singur viaţa într-un moment de rătăcire. Reportajul atrăgea atenţia asupra faptului că îşi slujise ţara cu devotament în timpul Marelui Război. Foarte mulţi bărbaţi se întorseseră de pe câmpul de luptă cu minţile rătăcite. Era uşor să dai vina pe război, dar nu acesta era adevăratul motiv pentru care Bertram se împuşcase. O ştia şi era evident că ziaristul bănuia. Verdictul legistului se dovedise o dezamăgire, astfel că povestea fusese presărată cu aluzii perfide privind motivul pentru care un bărbat căsătorit de doar şase luni şi-ar lua viaţa.

Nimeni nu avea să ghicească adevărul, căci era singura persoană în viaţă care ştia. Doctorul - un mare, mare idiot - murise şi el, la doar câteva săptămâni după Bertram, de holeră, tifos sau ceva de genul.

Răsplată divină, ar spune unii.

Katharine împături ziarul şi îl aruncă în coşul din colţul încăperii. Se duse la rafturile ticsite cu cărţi, scoase trei volume subţiri şi le băgă în geantă. Zece minute mai târziu, era din nou afară; coborî treptele şi chemă un taxi. Într-o oră avea să fie în trenul ce o va duce departe de jurnaliştii băgăcioşi şi cititorii lor obsceni.

În taximetru, închise ochii şi invocă peisajul deşertului după care tânjea atâta: întinderile vaste, neîntrerupte de nisip şi cerul albastru, senin; mirosul de foc făcut cu lemne şi carne condimentată; chemarea sonoră şi tărăgănată la rugăciune, din zori. Pe vremea asta, săptămâna viitoare, avea să fie acolo.

Mai trebuia să se ocupe de ceva înainte, desigur. Nunta din Bagdad. Gândul o înfioră, ca şi când cineva ar fi păşit pe mormântul ei.

Când murise Bertram, nu-şi imaginase niciodată că-şi va lua un alt soţ. Dar susţinătorii rigizi ai săpăturilor nu-i dăduseră de ales. Căsătoria era singura cale prin care îi permiteau să lucreze într-o tabără plină de bărbaţi.

Acceptase cererea în căsătorie a arheologului cu o condiţie crucială: să nu aibă relaţii intime. Spre surprinderea ei, fusese de acord, după ce ezitase doar o clipă. Fără îndoială, se gândea că va reuşi să o facă să se răzgândească după ce vor fi soţ şi soţie.

Bietul de el. Auzi vocea lui Bertram la fel de clar, de parcă ar fi stat lângă ea. Dacă ar fi ştiut! Dacă s-ar fi dus la doctor înainte de noaptea nunţii...
- Mergeţi într-un loc frumos, domnişoară? îi întrerupse şoferul taxi-ului gândurile.
- În Orientul Mijlociu, răspunse ea. În Mesopotamia.
- Nu mai spuneţi! Se poate merge atât de departe din gara Victoria?
- Bineînţeles! Cobori din tren în Dover şi iei Orient Express-ul din Calais. Calea ferată ajunge până în Damasc. Apoi traversezi deşertul până în Bagdad.
- Cât durează?
- Doar cinci zile.

Cinci zile şi nopţi. Câte ore va fi trează? Mai puţin de o sută. Nu suficient cât să găsească o cale de a-l ţine pe noul soţ departe de patul ei.


Agatha nu se încumetă să se îndepărteze prea mult de compartimentul ei în prima noapte în Orient Express. Nu se simţise niciodată bine pe vapor şi răul de mare o doborî după traversarea Canalului Mânecii. Entuziasmul prilejuit de îmbarcarea în tren fu înlocuit de o mare uşurare când urcă scara tapiţată şi se strecură între aşternuturile de damasc, ştiind că nu va mai călători pe mare până când vor ajunge la Istanbul.

Stewardul îi spusese că întregul compartiment va fi al ei până la Belgrad, aşa că stătea întinsă în cuşetă fără să tragă perdeaua, privind peisajul peste care se lăsa întunericul, în vreme ce trenul înainta peste câmpurile Normandiei. Lăsă în urmă umbrele întunecate ale pomilor din care de-abia fuseseră culese merele şi siluetele cailor care se puneau în mişcare la auzul pufăitului locomotivei. Părea atât de liniştit şi neatins de timp. Greu de crezut că locul acesta fusese distrus de război cu un deceniu în urmă.

Se gândi la Archie care zbura peste aceste câmpuri cu biplanul lui Cody. Unul dintre puţinii piloţi calificaţi din Marea Britanie când izbucnise războiul şi norocos că supravieţuise. Îi scrisese din Franţa înainte de a se căsători, vrând să ştie dacă era îngrijorată de faptul că zbura. Citise printre rânduri - observând că, de fapt, voia să se liniştească în privinţa pericolului la care se expunea. Îi trimisese violete şi un medalion cu Sfântul Cristofor când îi răspunsese la scrisoare. Îi spunea că nu era câtuşi de puţin îngrijorată, deoarece îl văzuse pilotând şi ştia cât de bun era. A avut grijă să nu pomenească nimic despre lucrurile care îi umpleau viaţa acasă, despre trupurile distruse ale bărbaţilor şi ale băieţilor de care avea grijă în fiecare zi la spitalul din Torquay.

Este o meserie murdară să fii soră medicală. Urăsc gândul că faci asta. Scrisese acele cuvinte cu o săptămână înainte de prima lui plecare. Şi, pentru că o detesta, nu i-a mai pomenit niciodată de munca ei. Scrisorile ajunseseră să fie despre visuri legate de casă, despre viaţa pe care o vor avea când războiul se va sfârşi.

Nunta lor avu loc în grabă, în ajunul Crăciunului, în 1914. Stăteau acasă la mama lui şi, după ce cu o seară înainte îi spusese ce greşeală ar fi să se căsătorească în plin război, Archie dăduse buzna în dormitorul ei la ora opt dimineaţa, a doua zi, anunţând-o că se răzgândise: trebuiau să se căsătorească imediat. Permisia lui nu dura decât 48 de ore, aşa că nu avuseseră timp să cumpere rochie, să aleagă flori, nici măcar să facă o prăjitură. Agatha se căsătorise în sacoul şi fusta pe care le purtase la întrevederea de la spital. Martorul a fost un prieten care trecea întâmplător pe lângă biserică, după ce dăduseră de preot şi îi plătiseră opt lire sterline ca să fie siguri că cererea lor disperată avea să fi e îndeplinită. Iar apoi, după o lună de miere care a durat doar o noapte, Archie a pornit spre Franţa.

Agatha închise ochii, invocând imagini ca să şteargă amintirea trupului său ferm şi zvelt scufundându-se în carnea ei moale şi albă. Se întoarse în timp, într-un loc din mintea ei unde era mereu vară, niciodată iarnă, pe plaja de la picioarele stâncii din Devon, unde petrecuse zile nesfârşite, fără griji, pescuind crabi din ochiurile de apă din scobiturile de stâncă şi înfruptându-se cu ouă fierte şi sendvişuri cu pastă de peşte.

După o vreme, adormi. Se trezi, căci trenul se oprise. Unde erau? se întrebă. Paris? Sau mai departe? Dijon? Lausanne? Se sprijini în coate şi se uită pe geam.

Zări silueta unui bărbat pe peronul acoperit de ceaţă şi luminat de lună. Avea ceva oribil de familiar. Pomeţii înalţi, sculptaţi şi ochii strălucitori, ca de diamant. Nu putea să fie... nu-i aşa? Clipi, lungindu-şi gâtul. Trecuseră luni de când îl văzuse ultima oară, dar, cumva, Archie era acolo, în faţa ferestrei. Ca şi cum ar fi urmat-o peste mări, pierzând-o undeva la Calais, iar apoi, cu o viteză supranaturală, depăşise trenul.

Se uita, nu spre ea, ci la ceva de-a lungul peronului. Avea un aer de nerăbdare. Buzele îi zvâcneau, apoi se deschideau, ca şi când ar fi vorbit, deşi nu vedea pe nimeni în apropiere, care să audă ce spunea. Deodată, vocea lui îi răsună în minte.

Fugim din nou, nu-i aşa? Poate faci o treabă mai bună de data asta... Agatha închise ochii strâns, spunându-şi că nu era el: nu avea cum. Era în Anglia, sub plapumă, în pat. Visând-o probabil pe ea şi ce va face în câteva zile după nuntă.

Când încetă să se mai tortureze şi a deschis ochii, dispăruse. Îşi spuse că avea o imaginaţie prea bogată. După ce trenul se puse în mişcare din nou, se aşeză la loc pe pernă, forţându-se să inspire şi să expire, numărând încet până la patru. Fiecare respiraţie era impregnată de mirosul reconfortant de aşternuturi proaspăt spălate. Apoi făcu o listă în minte cu toate lucrurile bune de care se putea bucura în tren: mâncarea, muzica, locurile pe care urma să le vadă. Călătoria cu trenul avea ceva care îţi dădea o mare siguranţă. Nu era complet singură - nu trebuia decât să sune clopoţelul şi un steward apărea.

Agatha se gândi încotro se îndrepta, iar i se strânse stomacul. Chiar va putea să o facă? Putea să meargă atât de departe singură? Da, şopti ea, bineînţeles că poţi: ai 38 de ani şi nu mergi pe Lună, doar până în Bagdad. Cuvântul îi dădu fiori. La cina festivă din Londra avusese un fior de entuziasm, dar acum semăna cu un frison de groază.

Ştia foarte puţine despre locul acela. Fusese în Egipt o dată, cu mama ei, şi îşi imaginase că va fi ceva asemănător. La 18 ani îşi irosise timpul acolo, fiind mult mai interesată de bărbaţi şi dansuri decât de piramide şi morminte.

Tot atunci, un bărbat - un colonel foarte amabil şi arătos, mult mai vârstnic decât ea - o abordase pe mama ei, cerând-o în căsătorie pe Agatha, când se întorceau în Anglia cu vaporul. S-a înfuriat când a aflat, simţindu-se înşelată, căci crezuse că întrebarea ar fi trebuit să-i fi fost adresată ei. Când îi spusese, erau deja în Devon. Acum chipul lui plutea în semiîntunericul din vagonul de dormit. Dacă s-ar fi căsătorit cu el în locul...

Încercă să nu se mai gândească, să se concentreze la ritmul locomotivei şi la sunetul roţilor pe şine. Şi se rugă să viseze orice, numai pe Archie nu, după ce va adormi.

Nancy făcea ture de la fereastră la uşă şi înapoi, umblând prin micul compartiment ca un animal în cuşcă. Din momentul în care trenul oprise în Gare de Lyon din Paris, îşi lipise faţa de fereastră, disperată să îl zărească. Dar era prea întuneric şi prea ceaţă ca să vadă clar. Erau pâlcuri de oameni de-a lungul peronului, unii aşteptând, alţii gata de îmbarcare. Voia să sară din tren şi să alerge printre ei, râvnind să-i vadă chipul. Însă ar fi fost un risc prea mare. Ar putea să-l rateze sau, mai rău, trenul putea pleca fără ea, în timp ce el urcase deja.

Până acum, la fiecare popas sperase că s-ar putea să apară. La gara Victoria, în timp ce alţi pasageri îşi luau emoţionaţi rămas-bun de la cei dragi, ea rămăsese singură, pe peron, până când paznicul o împinsese de la spate să urce treptele, ridicând din sprâncene, plin de milă.

Apoi, când nu a apărut nici la Dover, bătuse puntea în lung şi-n lat în timpul traversării, în cazul în care ar fi reuşit să urce la bord în ultima clipă înainte de plecarea vaporului.

La Calais, unde aştepta Orient Express-ul, nu putu să zăbovească pe peron din pricina unui steward foarte zelos, care insistă să-i arate unde se aflau toate lucrurile, cum funcţiona totul în compartiment şi îi enumeră întregul meniu disponibil la cină în seara aceea. În alte împrejurări, i s-ar fi părut fără îndoială încântător - dar era prea agitată ca să se bucure. Până să termine, trenul pleca deja din gară.
- Persoana care vă însoţeşte, doamnă, întrebă stewardul cu un vag accent străin, vi se va alătura în Paris?
- Ăă... da. În... ăă... Paris.

Nancy se simţea stânjenită să fie pusă faţă în faţă cu propria minciună. Plătise dublu pentru bilete, rezervând un întreg compartiment de clasa a II-a în speranţa că va veni. Numai pasagerilor de acelaşi sex li se permitea să împartă un compartiment, astfel că îl informase pe bărbatul de la Cook's că însoţitoarea ei era domnişoara Muriel Harper.

Simţi că se înroşeşte toată când stewardul îi zâmbi. Bănuia că-şi dăduse seama de minciună. Ştia că fusese dezamăgită de un iubit, nu de o prietenă.

Săraca fată bogată. Aproape că îi auzea gândurile.

Parisul era ultima speranţă. Exista o mică şansă să fi ajuns acolo înaintea ei, plănuind să se îmbarce în tren pe întuneric, ca să nu fie surprins de steward.

Se uită la ceas. Trebuiau să plece în mai puţin de cinci minute. Auzi o uşă trântindu-se. Paşi pe coridorul de afară. O voce de femeie, vorbind în franceză. Nancy se aşeză pe pat; avea gura atât de uscată că de-abia putea înghiţi. Când întinse mâna după un pahar cu apă, auzi un mic păcănit. Întoarse capul repede şi văzu clanţa uşii mişcându-se în sus şi în jos. Dintr-un salt, ajunse la ea.
- O, iubitule!

Căzu în braţele lui, iar lacrimile îi înţepau ochii.
- Mai bine mă laşi să intru.

O sărută pe obraz, prinzând-o de umeri şi dând-o la o parte ca să treacă pragul.
- Unde ţi-e bagajul?

Nu se uită la ea. Se aşeză apăsat pe pat, cu ochii în podea.
- Nu pot să stau, spuse el. Trebuie să plec dimineaţă.
- Dar...
- Nu mă întreba, Nancy - nu încă. Hai să profităm de noaptea asta împreună. Încuie uşa şi vino să mă iei în braţe, da?
Întinse ambele braţe, iar trupurile lor se contopiră.

În timp ce stătea întinsă în patul îngust, pe întuneric, trăgând în piept mirosul pielii lui ude, îl auzi pe steward bătând uşor în uşă. Îl anunţă că nu dorea nimic. Cuvintele parcă îşi băteau joc de ea. Ce-şi dorea cel mai mult era să stea întinsă lângă el, dar în câteva ore preţioase avea să plece.

Auzi paşii stewardului îndepărtându-se pe coridor şi întinse mâna spre trupul cald de lângă ea. Dar vraja se rupsese. El se ridică în capul oaselor. Chibritul scânteie şi îşi aprinse ţigara. Acum avea să-i spună ce îi era groază să audă.
- Trebuia să vin, Nancy, nu te puteam dezamăgi. Trase aer adânc în piept, scoţând un nor de fum care pluti spre chipul ei. Dar este dificil momentan. Înţelegi, nu-i aşa?