Deconstrucţia recuperată şi integrată

Adieu à demain!
(15 martie 2007)
 
- Hai, repede! Ai 15 minute la dispoziţie! Dacă nu  reuşeşti să mă captivezi sau, mai bine zis, să mă interesezi (eu am de ales, tu nu!), dau drumul la televizor.
 
- N-am ce face cu 15 minute! Aş prefera 30 de secunde, dar zilnic. (Şi, în paranteză fie spus, încă n-aţi înţeles că televizoarele nu pot fi stinse?)
 
- OK. Adio, pe mîine! Adieu, Andy!
 
 
Haiku (microinstalaţie conceptuală)
 
For deconstruction press 1.
For metaphysics Press. Any.
(Emilian Cioc & Bogdan Ghiu, 2007, Amsterdam)
 

La dispariţia lui Jean Baudrillard
(6 martie 2007)
 
Eu, unul, mă simt tot mai singur pe lume: îmi mor, rînd pe rînd, toţi maeştri interiori, îndepărtaţi, cei de la care, de sub covorul roşu al comunismului românesc şi, apoi, din pubela tranziţiei în care, frenetic, toţi intelectualii s-au modificat, crato-genetic, în fiinţe dublu dextre, ajungînd la Idee, în chip monstruos, cu de două ori dreapta, am învăţat să cutez să încerc să gîndesc şi să scriu. Conservatori şi reacţionari, tineri şi bătrîni, din toate ţările globalizării, bucuraţi-vă! Trăiască televiziunea şi societatea de consum a oamenilor!
 
Voi reveni, acum am tot timpul.
 
 
Critică represivă / critică depresivă
(8 martie 2007)
 
Am ieşit, este tot mai evident, din epoca marii critici (nu literare: totale). Aşa cum am ieşit, este tot mai evident, şi din epoca scrisului. Generaţia din care făcea parte Baudrillard a constituit ultima mare, imensă, inflamare scriptico-critică, "paroxismul indiferent" penultim, aşa cum spunea tocmai acesta. Critica absolută nu este posibilă decît în scris. Gîndirea critică se scrie, pentru că scrisul înseamnă amînare, diferenţă, distanţiere, spaţiere. Acum, am intrat nu, aşa cum se spune, în epoca imaginii, ci în imagine pur şi simplu. Sîntem în altă epistemă, aceea a neutralizării şi a "operaţionalizării" sistemice, automate, a răului, a neutralizării "iraţionalităţii" umanului, altfel spus a viului, a realului, prin "virtualizare".
 
Exacerbarea pesimismului şi a criticii (hipercriticii) a fost provocat de dezastrele secolului XX. Azi, epoca criticii a trecut, epoca exteriorităţii a fost depăşită, sîntem toţi înăuntru, "în aceeaşi barcă" cu care am scăpat, jalnic, de pe Titanicul hipermodernităţii. Sîntem mesaje (de sine) în sticlă, în transparenţa societăţii transparente care ne scanează şi ne decodifică permanent.
 
"Terorismul" (metaforic) intelectual al Marilor Critici de ieri s-a transformat în terorismul efectiv, literal, de azi, într-o "critică obiectivă", coborîtă în fapte. Dacă primul "terorism", cel intelectual, aşa cum a fost el denunţat de către reacţionari, şi pe care l-am putea plasa sub semnul general, epocal, al deconstrucţiei, ar fi funcţionat, ar fi fost ascultat, urmat, cel de-al doilea, "obiectiv", din prezentul strict, poate n-ar mai fi apărut.
 
Critica nu mai este posibilă. Propun, şi o să susţin, o să încerc să incarnez, ca pură şi simplă co-prezenţă ironică, tăcută, retrasă alături de critica represivă actuală, o critică a doliului, de doliu: o critică depresivă. Azi, aparatele, sistemul automat integrat fac "teorie" şi "critică": în act, nu în text. Am ieşit din epoca textului. Sîntem cel mult funcţii. Societatea s-a structuralizat. Nimeni nu mai vrea să fie, azi, depresiv. Un nou avînt, o nouă voioşie: utopism cu rază scurtă, imediată, de acţiune. Istoria ca plan de carieră.
 
Cultural, tipologic, mă simt deja mort, depăşit. Nu-mi mai rămîne altceva de făcut decît să bîntui, "hamletizînd", atît cît mai e cu putinţă, prezentul (pentru a-l face, totuşi, Istorie, nu simplă "evoluţie", aşa cum spunea Foucault).