Adevăratul simţ civic: mirosul. Mîlul ca lut

Lapidar, căci îmi vine să lapidez.
 
Să ne modelăm din ce aruncăm, din ce cade. Iar dacă nu cade pică.
 
Tehnologia - sau cel puţin părerea, viziunea despre ea, auto-viziunea despre tehnologie - a privit-o, dintotdeauna, pe aceasta ca pe o proteză: în acelaşi timp înlocuire a unui organ lipsă şi prelungire, perfecţionare a organelor şi membrelor existente, privite ca finite şi insuficiente. Prima "proteză", prima "tehnologie": limbajul uman.
 
Jacques Derrida a analizat definitiv această logică oarecum contradictorie prin conceptul de "suplementaritate": a înlocui artificial ceva ce, de fapt, nu există, a suplimenta pentru a suplini golul, lacuna originară.
 
Conform acestei logici a suplementului (în locul a / în plus faţă de), putem spune că azi trăim într-o "suplementare", într-o "protezare" totală. Nu mai înlocuim, tehnic, tehnologic, organe presupus lipsă prelungindu-le, suplimentîndu-le pe cele existente, ci inventăm în permanenţă, vertiginos - adevărată "beţie tehnologică", beţie a unei "origini" continue - organe noi, trupuri virtuale: corpul devine cîmp, spaţiu, se extinde dispărînd.
 
În spaţiul moral însă, în sfera publică aşadar, care ar trebui să fie organele de simţ prevalente pentru orientarea în mediu (un mediu pe cît de familiar, pe atît de advers, tocmai propria noastră familiaritate cu noi înşine fiindu-ne principalul duşman)?
 
Sistemul media ne solicită văzul şi auzul, ochiul şi urechea: imagini şi rumori, în flux, aşa-zisa "informaţie". Oamenii publici însă (cei aşa-zis politici în primul rînd, dar nu numai: tot ce face figuraţie prin spaţiul public), ţinînd de imagine, "virtualizîndu-se", au consistenţa fantomelor, sînt mai degrabă aburii societăţii mlăştinoase în care trăim, pe care o compunem. Căci ce este starea de mlaştină? Neseparare a pămîntului de apă, starea de "mîl" care, pozitivat ca "lut", asigură plasticitatea noastră istorico-socială continuă, faptul că sîntem infinit modelabili ca formă (mimetism), persistenţi însă ca materie, ca "plămadă": materie gata să împrumute, istoric, orice formă fără a-şi pierde calităţile "plastice", ci, tocmai, exersîndu-şi-le, păstrînduşi-le "în formă" (permanent în cîte o "formă"). Stare de umezeală genezică permanentă, altfel spus.
 
Am zis fantome, am zis aburi. Dar pentru că sîntem în spaţiul moral, şi trebuie să ne orientăm fizic, dar în spaţiul moral, voi spune că, mai cu seamă politicienii sînt miasmele mlaştinii sociale: contururi vagi - întrepătrunzîndu-se atît unii cu alţii, cît şi cu noi, care ne credem distincţi, separaţi -, dar cu miros puternic. Iată de ce, pentru a percepe şi a ne putea orienta corect, nu trebuie în primul rînd să vedem (televiziune) şi să auzim (rumori), ci să mirosim corect. Căci fenomenele publice româneşti nu ţin de a vedea şi de a auzi, ci de a puţi. În societatea românească în primul rînd, mai mult decît se vede şi se aude, pute. Ce se vede şi ce se aude e nepertinent. Căci degeaba vedem vagul, fluul, imaginile nu au contur, nu se pot vedea, distinge căci nu manifestă delimitare.
 
Oamenilor publici români, şi politicienilor, dar şi - nume de cod - intelectualilor nu trebuie să le ascultăm vorbele şi nu trebuie să le privim în primul rînd feţele, ci tălpile: pentru a vedea din ce hazna vin (neuitînd faptul că arhaismul, turcismul hazna desemna atît groapa pentru dejecţii, ct şi locul de tezaur, relaţia dintre ordurile organice şi bani fiind stabilită, o dată pentru totdeauna, de psihanaliză).
 
Constituţia României ar trebui să cuprindă ca prim amendament Parfumul lui Suskind.
 
Voi tot continua să scriu la textul acesta.
 
(19 martie 2007 - ...)