Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  4SPACE

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Înviere 2001


Augustin Ioan

10.04.2018
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Nu mai ştiu dacă am scris povestea asta de Paşti sau nu. De spus, am spus-o sigur studenţilor, dar, articolul apărând în a treia zi de Paşti 2018, m-am gândit că e un moment bun de reamintit; şi dacă îl voi mai fi povestit, acum e rescris la mai mulţi ani distanţă.

Am fost în 2001 la Roma, de Paşti, cu o expoziţie la Academia di Romania. Ambasador la Vatican era dl. Teodor Baconschi, care a şi onorat cu prezenţa sa vernisajul expoziţiei (nu şi ambasadorul nostru în Italia, care avea treburi, sunt convins, mult mai importante). Nu contează, au fost profesori de la Valle Giulia, una dintre facultăţile de arhitectură a universităţii La Sapienza, cea situată practic vizavi de Academia noastră. Locul fusese donat de Mussolini statului român, care, sub scurtul prim-ministeriat al lui Nicolae Iorga şi prin gândul arhitectului Petre Antonescu, a ctitorit acest lăcaş în care multe nume artistice şi culturale s-au perindat la începutul carierei lor.

Tot Excelenţa sa ne-a obţinut, atunci, bilete de favoare pentru slujba din duminica de Paşti în Piaţa San Pietro. De Înviere, seara, am fost la Trei Fântâni, locul martirizării Sf. Apostol Pavel (capul său, căzând, ar fi iscat trei izvoare, care se aud şi astăzi susurând sub cafasul bisericii celei mai vechi). Acolo, în a treia şi cea mai aproape de intrarea în complex, este o biserică de plan centrat, octogonal, cred, încredinţată românilor din Roma şi unde sunt şi icoane, dacă nu cumva un iconostas complet, al maestrului Sorin Dumitrescu. Zis şi făcut: Învierea cu români este, cum ştim, o plăcută devălmăşie, ca să citez sintagma poetului Cristian Popescu. M-am pierdut de soţie prin grădini, dar ne-am regăsit şi ne-au regăsit şi gazdele noastre, cărora le datoram evenimentul. Cu o seară înainte, se vorbea deja la televiziunile italiene despre starea de sănătate labilă a Papei Ioan Paul al II-lea, pentru care părea să fie ultima Înviere (a mai trăit încă patru ani după aceea) şi toţi eram, fireşte, îngrijoraţi.

Dimineaţa de duminică am mers în piaţă, aşteptând, cuminţi, să trecem prin subţirile controale de securitate (nu fusese încă 11 septembrie...) şi am găsi scaune foarte aproape, în rândul al doilea, faţă de unul dintre culoarele prin care avea să treacă papamobilul. Până la apariţia Papei, însă, au trecut câteva zeci de minute. Era o linişte absolută. Nu ştiţi ce înseamnă linişte dacă nu veţi fi fost, cum eram noi, în prezenţa unui milion şi jumătate de oameni care tăceau. Era atât de linişte, încât, la un moment dat, un stol imens de porumbei, care stătea pe arhitrava din stânga a colonadei lui Bernini, s-a speriat şi a traversat piaţa în diagonală.

A apărut şi Papa, a rostit, cum-necum, dar urbi et orbi, vorbele slujbei şi urarea pascală cuvenită, în toate limbile catolice, inclusiv în română. Ne-am ridicat atunci noi, dar şi un pâlc de credincioşi catolici, cu drapelul patriei comune, aflaţi, însă, mai în spate decât noi. După care papamobilul s-a perindat pe toate culoarele care delimitau pachetele de scaune, inclusiv prin faţa noastră, Papa avea o faţă complet crispată şi saliva i se prelingea din gură. Soţia mea a plâns, spunând că, foarte probabil, va muri curând. A murit, dar nu curând. Pentru cei care nu îşi amintesc înmormântarea din 2005, le reamintesc de coşciugul din lemn de măslin, ale cărei dimensiuni erau egale la picioare formând un pătrat în secţiune, în timp ce la cap erau în secţiune de aur. De asemenea, le reamintesc că Evanghelia, pusă pe coşciug în piaţă, de-a lungul slujbei funerare, s-a deschis şi s-a răsfoit, pagină cu pagină, singură, închizându-se apoi. Era vânt.

Am văzut, ani după aceea, mormântul sanctificatului papă, dedesubtul Catedralei San Pietro şi mai amintesc aici doar cât de şugubăţ era, în 1999, deci abia cu doi ani înaintea scenei pascale aici povestite, la Bucureşti, în Parcul Izvor, când publicul, căruia tocmai îi spusese că trebuie să plece la avion, a răspuns cu un uriaş, îndelung NU!: Trebuie să plec, a zis Papa, ca să încep pregătirile pentru vizita următoare, a Patriarhului Teoctist, la Roma! Vizita a avut loc în 2002, dar să nu uităm că fericitul întru pomenire Patriarh făcuse şi o altă vizită la Roma, aceluiaşi Papă, înainte de Decembrie 1989, despre care detractorii săi, care nu sunt puţini, uită să pomenească.

Închei aici, cu această amintire de comuniune creştină. În urma vizitei lui au rămas, la Bucureşti, o cruce pe care a sărutat-o, pe când se credea că va fi amplasată catedrala în Piaţa Unirii, şi o inscripţie comemorativă pe clădirea Arhiepiscopiei Catolice, lângă catedrala Sf. Iosif...

Hristos a înviat!
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer