Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Semnal editorial

Culorile tăcerii


Vintilă Horia

11.04.2018
Editura Vremea
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Vintilă Horia
Culorile tăcerii
Editura Vremea, 2018


 

*****
Cuvânt înainte
Coincidentia oppositorum 
- Poetul Vintilă Horia şi Poezia sa -

Exilul - o paranteză cât o existenţă.
Cealaltă Românie

În toate secolele şi în orice împrejurare, exilul - în special cel politic - a constituit o "paranteză" a existenţei (dacă preluăm sintagma atât de expresivă a Monicăi Lovinescu), o realitate care a schimbat dramatic destinul unor oameni.

Cu toate acestea, personalităţi din domeniul culturii sau ştiinţei din cultura universală ori cea românească - de la Dante până la Thomas Mann ori Mircea Eliade, Vintilă Horia şi mulţi alţii - au încercat să găsească în această experienţă dureroasă o cale de depăşire şi să trăiască în noile spaţii sub semnul verbului "a face" mai mult decât sub cel al lui "a fi". România a cunoscut fenomenul exilului politic mai cu deosebire după instalarea puterii sovietice. Expatrierea scriitorilor este un act voit. Au ieşit, ca să poată continua să fie scriitori. Ţara lor a fost cotropită, străinul o stăpâneşte, scria profesorul N.I. Herescu în Revista scriitorilor români. (nr. 1/1962).

Cei care se aflau în Occident în anii '40 sau cei care au reuşit să evadeze după aceea au căutat desigur căi de supravieţuire, dar s-au străduit mai ales să-şi reia activitatea din ţară şi să o ducă mai departe. În acest fel, intelectualii români care au trăit în ţările libere de comunism au fost şi cei care au realizat o continuitate în plan cultural autentic, reînnodând în alt teritoriu firele înfloritoarei perioade interbelice de acasă. "Exilul românesc este format mai ales din intelectuali. La noi, mai ales intelectualii au fost persecutaţi, au fost îngrădiţi în ţelurile lor şi atunci exilul românesc numără mai mulţi intelectuali. Ori aceşti intelectuali au punctat întreg globul, ei se găsesc peste tot şi, mai mult decât atâta, sunt în legătură", subliniase Pavel Chihaia în Scrieri din ţară şi din exil, vol. III, Cultura română şi cultura europeană, Bucureşti, Ed. Paideia, 2007, p. 209.

"Prăbuşirea în timp" de după 1945, invocată de Aron Cotruş în poezia sa, va fi totodată "o prăbuşire în spaţiu" pentru mulţi dintre intelectualii români forţaţi de istorie la dezrădăcinare. Consecinţele acestei dezrădăcinări - multiple. Drumul, traseul fiecăruia ar putea fi considerat drept simbolul unei întregi categorii.

Extrapolând teza lui Jung, conform căreia progresul a rupt omul de rădăcinile sale, putem spune că îndeosebi istoria a avut astfel de consecinţe. Plecarea, rătăcirile - pentru unii din ţară în ţară, în aşa-numita emigrare "în zig-zag",cum o numea odată Sanda Golopenţia - în căutarea locului ideal potrivit nevoilor şi aspiraţiilor fiecăruia, au însemnat dezrădăcinare şi re-plantare. Plecarea de după ocuparea ţării de către trupele sovietice a fost prima de o asemenea anvergură, primul exil fără cale de întoarcere.

În prefaţa la prima antologie de poezie românească publicată în exil (Buenos Aires, 1950), Vintilă Horia accentua ideea că "abia după armistiţiul din August 1944 se poate vorbi în istorie de o emigraţie românească, de un exod în masă care a dat naştere peste hotarele Ţării unui microcosm românesc, reprezentând, cu destulă fidelitate, trăsăturile caracteristice ale macrocosmosului originar. O lume românească a luat naştere în câţiva ani în afara spaţiului românesc."

În ţările de adopţie, exilaţii îşi transplantează limba, identitatea, întregul bagaj cultural şi creează o altă Românie, alcătuită generic din ziare, reviste, cărţi româneşti, din organizaţii politice şi asociaţii culturale, din încercări de înfiinţare de edituri şi biblioteci ori din cenacluri. Chiar şi extrem de bogata corespondenţă dintre intelectualii români din cele mai îndepărtate puncte de pe glob confirmă încă o dată că exilul românesc s-a constituit ca o adevărată "reţea". (Acesta era termenul prin care Eva Behring, cercetător al exilului românesc, caracteriza fenomenul) Ziarele româneşti (Lumea liberă, Meridianul românesc, Cuvântul românesc, Cuvântul liber ş.a.), revistele (începând cu Luceafărul, continuând cu Caete de dor, Destin, Dialog, Ethos, Fiinţa românească, Limite, Revista Scriitorilor Români ş.a.), cărţile în limba română (semnate de Mircea Eliade, Vintilă Horia, Ştefan Baciu, Aron Cotruş, Alexandru Busuioceanu, Alexandru Ciorănescu, Constantin Amăriuţei, Paul Miron, Horia Stamatu etc., etc.), realizările de prim ordin în domeniul ştiinţelor ale unor Emil Palade, Ştefan Lupaşcu, Eugeniu Coşeriu, Basarab Nicolescu şi încă mulţi alţii, organizaţiile politice (Comitetul Naţional Român, Fundaţia "Iuliu Maniu" ş.a.), asociaţiile culturale ("Cercul de Studii şi Cercetări al Românilor din Germania" etc.), Biblioteca Română de la Freiburg şi nu în ultimul rând Cenaclul de la Neuilly, organizat de către L.M. Arcade-Mămăligă, dau măsura acelei Românii din exil, dau măsura continuităţii literaturii şi culturii româneşti dincolo de graniţele actuale ale ţării.

Această "lume românească" despre care vorbea Vintilă Horia a creat în exil o literatură oarecum paralelă - ne referim, desigur, la perioada exilului propriu-zis şi mai cu deosebire la perioada în care sovietizarea ţării oprise total contactul cu lumea occidentală. În prezent, acceptată doar parţial şi nu de puţine ori subapreciată, literatura exilului românesc (precum şi cea scrisă în ţările din jurul graniţelor în mare parte) nu sunt, din păcate, încă pe deplin cunoscute.

O recuperare totală ar însemna şi o dreaptă integrare, iar studierea operelor de reală valoare, din cele mai diferite perspective, ar reprezenta nu numai o compensare, dar şi o oglindă a modalităţii de conservare a identităţii în condiţii de puternic conflict politic, social şi, nu în cele din urmă, lingvistic. Cu siguranţă continuitatea/ perseverenţa scrisului în limba română a însemnat o identificare a autorilor cu ceea ce ei percepeau a fi identitate românească.

În plus, exilul cultural românesc a fost - în parte - şi o necesară verigă cu alte culturi, unii scriitori intrând - prin lucrările în alte limbi - şi în istoria literar/culturală a unor ţări din vest.

Unul dintre aceştia, a cărui operă literară scrisă în exil (în franceză, spaniolă, italiană, dar şi română), cunoscută (şi recunoscută!) mai întâi în străinătate, a fost Vintilă Horia. Romane, eseuri, studii, o istorie a literaturii universale, o carte de interviuri cu cele mai reprezentative personalităţi ale veacului XX, memorii, jurnale, antologii de poezie etc., etc. dau, fiecare în parte şi toate la un loc, măsura unui scriitor care a căutat - încă din perioada creării revistei Meşterul Manole - să situeze literatura română în context universal.

Neacceptând "ciudatul complex (românesc) de inferioritate", Vintilă Horia, conştient de valoarea sa şi a altor compatrioţi, fără complexe, înţelege şi arată că exilul le-a determinat "o legătură nestânjenită cu noi spaţii culturale în cadrul cărora creaţiile româneşti nu mai apar ca minore sau imitative". (v. revista Românul, New York, nr. 5/1951)

(fragment din Cuvântul înainte semnat de Mihaela Albu)

*
Reunind aici cele şase volume de poezii publicate de Vintilă Horia de-a lungul timpului, trei în ţară şi trei în exil, am actualizat, pentru o lectură mai accesibilă, conform normelor actuale, nu numai semnele ortografice (scrierea cu apostrof), dar şi scrierea unor cuvinte (ca de ex. prepoziţia "de la", în două cuvinte, conjugarea verbului "a chema" la prezent - cheamă în loc de chiamă din text; pronumele/ adjectivul demonstrativ acelaşi în loc de acelaş, poezie în loc de poesie; consoana sonoră z în loc de s (ca în verbul a zbura, genitivul: întoarcerii, orgii, în loc de întoarcerei, orgei ş.a., lunile anului scrise cu majusculă etc.).

Am păstrat însă, pentru autenticitate şi ritm, în poeme, forme arhaice ori populare ca subt, aevea (pentru aievea), cari (pentru care), întunerec, abea, atuncea, aripe, ceea (pentru aceea), marmoră, jeratec, nime (pentru nimeni).

Ediţia de faţă nu include la volumul A murit un sfânt poemul dramatic Torţa. Sunt însă cuprinse prefeţele semnate de autor, iar în Anexă - "Cuvântul înainte" la Antologia poeţilor români în exil. Volumul A murit un sfânt urmează ediţia publicată de Nicolae Florescu în editura "Jurnalul literar" în 2000, cu eliminarea grupajului "Traduceri" (din Rilke, Trakl, Claudel, Gabriel Mistral ş.a.), a poemului dramatic Torţa (reprodus de N. Florescu în Jurnalul literar, nr. 21-24/1999), precum şi a ciclului "Jocuri prohibite" - catrene parodice.

***
Fragment


VEDENII
Arianei
Dragoste
Arc alb şi repede uitare
Neîncetat te caut şi te las
Voi fi curând sărmanul fără glas,
Cu braţu-nţepenit în aşteptare.

Pietate
Când plânge amintirea pe umăru-nserării
Şi frunzele cad rare, ca lacrimile grele,
Tu te-nfiori de grija singurătăţii mele
Şi mâna ta desface perdelele uitării.

Prietenie
Hlamidă caldă, grijă-mpărtăşită,
Din viaţă te-am trecut în porţelan
Şi, nemişcat, am aşteptat în van
Să sângere durerea dăruită.

Reverie
Din carte urcă visul în aer ca un fum
Îl sui în ochi şi, fraged, îl rup din locul lui
Şi-l prind în ace repezi pe ceara gândului,
Ca-n insectar gândacul cu aripe de scrum.

Marea întrebare
Plutea o seară rece de toamnă peste munţi
Şi rănile din soare se închideau de frig.
- De unde vine moartea, prietene Zadig,
Cu aripi de rugină să bată lângă frunţi?

Ritm
Când cântă cucuveaua şi orele când cad,
Ca nişte clape negre pe geamurile reci,
Îmbătrâneşti cu seara, cu gândurile treci,
Cum trece căprioara prin acele de brad.

DARURI ÎN POEME

Scrisoare de dincolo
Lui Ovid Caledoniu
Prietene, când umbra serii sure
Va coborî sunând dinspre pădure
Şi când pe munţi o stea de-argint va bate
Cu deget umed în singurătate.
Aprinde amintirii o făclie
Şi-nchide geamul dela răsărit
Va fi pe sticlă chipul meu lipit
Ca o icoană galbenă şi străvezie.
Să nu te sperie ochii mei de lut,
Din albul lor tot luciul s-a pierdut -
Şi nici pe fruntea mea pământul greu
Să nu te-nşele: mortul sunt tot eu.
Voi ciocăni cu deget ud în geam
Şi ca un vânt va plânge veşnicia.
... Era o noapte clară şi iubeam
Şi eu şi tu femeia, poesia.
Ne-am îmbătat de glorie ca munţii
Şi am sorbit întreg potirul frunţii,
Ne-am risipit amarul prin poeme
Şi-am râs de tonţi, de proză şi de vreme.
Şi iată-acum privirea mea te doare,
Tu scrii cu mâna albă pe hârtie
Aceleaşi versuri de melancolie,
Aceleaşi ritmuri sincere şi clare.
În lumea mea nici nu mai pot să scriu,
Condeiul meu e-un plisc de cucuvae
Şi când îţi bate luna în odae
Eu fac lectură nopţii din sicriu.
Dar nu voi sta prea mult în sihăstrie.
Căci vom trăi curând pe-acelaşi plai
Şi sub coperta nopţilor de Mai
Vom scrie-un tom "Despre prietenie".

Strigoii
Nici noaptea nu-i uitare, draga mea?
Sub cortul ei cutremurat de vise
Vin umbre mari din porţile închise
Şi cade greu din linişti câte-o stea.
Stăm treji pe patul alb, cu ochii mari,
Ca bufniţa din turlă, ca pisica;
Cu paşi tiptili, cu glas părelnic, frica
Ne stinge viaţa ca pe-un felinar.
O rază verde tremură prin geamuri,
Apoi rânjeşte luna ca un craniu.
Şi prin pereţi aud tic-tacul straniu
Al şerpilor cu nevăzute flamuri.
Strigoii mei apar jucând în rânduri
Cu timpul peste umeri ca o mantă.
Scheletul ăsta-mi va fi fost amantă
Cu braţele de lemn, cu dinţi de scânduri...
Să nu te superi, draga mea, eu văd
Mai mult în urmă decât înainte.
Aşază-ţi leneş capul tău cuminte
Şi lasă-n umbră tristul meu prăpăd.
Chiar eu încerc să uit din când în când,
Şi-atuncea alţi strigoi ridic din mine,
Cu fiecare strofă nouă, din ruine
Cresc flori pentru-nserarea de curând.

Obsesie
Bătrânul Pan stă rezemat cu mâna
De-un fag pleşuv în care toamna cântă.
Şi-ar drege naiul, dar îl înspăimântă
Femeia despletită şi bătrână.
Oftează lung şi pleacă-n depărtare.
În urmă-i cântecul a stat deodată,
Iar de pe-o creangă tristă şi uscată
Îi zvârle toamna frunze pe cărare.
Peste-un izvor s-a aplecat să bea.
Îi tremura de sete mâna plină,
Dar din oglindă i-a rânjit haină
Bătrâna toamnă care-l aştepta.

Vasul fantomă
Lui Lulu
Vas pur, crestat în fumul îndoielii,
Pe val de Nord stăpân te-ai legănat
Şi-n ritm se clătina un spânzurat
Cu gâtul prins în pânzele vântrelii.
Pe maluri aspre, aşteptări bretone
Te-au zămislit din viaţă şi din vis
Şi te-au cântat cu sufletul deschis
Speranţe reci în burguri teutone.
Poate-ai murit în golfuri fără nume
Şi-n linişti clare mai aştepţi furtuni...
Sau mateloţi din depărtări aduni,
Să-i strângi pe bord ca să-i ascunzi de lume.
Vas blestemat să porţi singurătate,
Pe mări pustii, în nopţi cu ceaţă grea,
Aştept mereu pe ţărmuri umbra ta
Şi puntea să-mi întinzi pe săturate.
În mantie de gheaţă, la tribord
Ca o fantomă-ţi voi veghea destinul
Şi prin tăceri vom spinteca seninul
Spre ţărmul alb al mărilor din Nord.
Ca un stindard al marelui catarg,
În ştreang de ură strâns, va flutura
Trecutul meu peste prezenţa ta
Şi beţi de viaţă vom zvâcni spre larg.

Despoetizare
Prea pură toamna bate lângă stea,
Ca un ceasornic vechi întors de vreme.
Eu nu mai am cerneli pentru poeme
Şi nici uitare pentru viaţa mea.
Când cade-o frunză seara, ca o clipă,
N-am niciun vers s-o-nchid în veşnicie.
Admir şi tac - şi toamna arămie
Adie lângă frunţi ca o aripă.
Ca Meşterul Manole am rămas
Însingurat pe culmi de poezie
Şi-aştept o nouă grea melancolie
Ca să-mi redea din urmă vechiul glas.
Ce-s vinovat că glasul acesta gol
A răstignit poetu-n amintire?
O cruce-n urmă - alta-n devenire
Şi între ele gândurile stol...
De ce nu cânt iubirea ca-n trecut?
Prietenia, nopţile, tăcerea?
O strună mi-a rămas şi chem durerea
Să-i mişte-ndoliatul suflet mut.
Ironic vremea tremură-n grădină.
Cu fiecare frunză cade câte-un gând,
Şi-am auzit departe-un corb strigând
Că toamna e un verde în surdină.

Brăţări
Pe umăr, pe frunte, pe braţul tăcut,
Mă leagă de vremuri sonore inele,
Cling-clang peste lume brăţările-mi grele,
Pe trup strecurate din necunoscut.
Sunt lanţuri de aur cântările mele:
Răsună prin ele atâta trecut:
Sunt scribul şi sclavul adâncului mut,
Cling-clang peste lume brăţările-mi grele.

Somn
Vezi steaua care cade pe cer ca o năframă?
În fluturarea calmă c-o moarte care vine.
Va trece mai departe, se va opri la mine,
Sau va ucide frunze prin toamna de aramă?
În noaptea asta-naltă şi somnul e-o cădere,
Înceată ca o pânză ce fâlfâie pe gene;
În telescop cometa s-a rezemat alene
Şi astronomul doarme cu fruntea pe tăcere.

Pinii din Roma
Culorile tăcute pe pânza lor adună
Atâta veşnicie cât nu e între noi
Şi versul lor de umbre în dimineaţa brună
Ritmează paşnic lenea trecutului condei.
Pe pânză trunchiuri drepte îşi tremură-n lumină
Comoara lor de frunze, ca un buchet de-azur
Şi-ntreaga dimineaţă cântând peste grădină
Le dăruie în plete fâşii de clar-obscur.
Un pictor din paletă i-a făurit aşa
Şi nu ştiu dacă pinii aceştia din tablou
Nu sunt o altă viaţă, mai plină şi mai grea,
Şi dacă pinii Romei nu-s simplul lor ecou.

Geneza
Sonoră soră, lira mea cioplită,
Ce deget îţi va prinde poesia?
Aştept flămând din tine melodia
Ca pe-o mireasă tristă şi uimită.
Ascund în mine cheia fermecată
Pe care-o cere trupul tău de coarde,
O simt aprinsă în adânc cum arde
Şi n-o pot prinde, soră-ndurerată.
Sonoră soră, lira mea soţie,
Prevăd solemne clipele ce vin
Şi-nfiorat spre trupul tău mă-nchin,
Ca turmele însetate în pustie.

Obeliscul
(în Piazza del Popolo)
Unde-au fost plopi odată, înaltul obelisc.
În jur fântâna cade în jerbe de lumină
O cruce-a-nfipt-o Papa în ascuţitul pisc
Şi peste Roma pare un gând care se-nchină.
Pe piatra greu cioplită de vreme şi de-o mână
Hieroglife groase vorbesc şi-acum ca ieri
Şi pe deasupra apei ce gâlgâe în fântână
Necunoscute semne se urcă înspre cer.
Efortul însă pare şi astăzi pueril
În piaţa prea creştină şi rondă ca un disc.
Când bate luna-n piatra cioplită lângă Nil
Deasupra apei geme străinul obelisc.

Palinodie
Călărim năuci către zări necunoscute şi
păstrăm în cute adânci dorul întoarcerii
.
I
Răsună clar amurgul prin fluiere de jad,
Însângerând pe dealuri ca un păun rănit
Şi cad perechi de umbre din turlele de brad,
Împreunând tăcerea cu noaptea ca-ntr-un schit.
Coboară întunerec cărările din pomi
Şi trupuri necurate se saltă din nimic:
Fecioare blestemate, heliofobi şi gnomi
Cu braţe răsucite şi zâmbetul pitic.

II
Cresc iele dintre sălcii şi joacă peste ape
Cu pasul fără zgomot, trezind tăceri din prund
Şi izbutind năvalnic cu braţele să sape
În întuneric falduri şi gesturi fără fund.
Le vezi, frumoasă muză, cum tremură în ceaţă
Şi bufniţa cum roade lumina-n ochii ei?
Vor dănţui nebune, cuprinse de viaţă
Ca într-un ritm al nopţii, unduitor şi greu.

III
Vor clocoti adâncuri în demonul din noi
Şi vom privi pe geamul învăluit în vis,
Ne vom trezi besmetici, sub stele de noroi
Cu ochii către dorul în suflete închis.
Mă voi desprinde-n taină din harul omenesc
Şi voi pătrunde în noapte călare pe-un harac,
Cu palme-nsângerate voi încerca să cresc
Nemuritor şi singur în trupul unui drac.

IV
Sunt eu nebunul negru cu coarnele-ndoite,
Cu părul creţ pe frunte în iedere şirete?
Ard ochii, frige părul crescut între copite
Şi mă încurc în coada plesnită de perete.
Aud un om în mine cum plânge să-i deschid
Şi luna asta albă mă doare ca o cruce...
E frig şi beznă crudă ca-ntr-un mormânt lichid
Şi noaptea, ca o lene, aşa de-ncet se duce!

V
Aştept în scorburi ude misterul dimineţii,
Pândesc ascuns de vrajă comorile luminii,
Şi mă adun cuminte în faldurile ceţii,
Să mângâi aurora când îşi înalţă crinii.

Cântec de sfârşit cartea
Celor de la "Meşterul Manole"
Uitaţi-mi prieteni şi ochii şi cântul,
Uitaţi-mi şi mâna cu care v-am scris,
Pe genele ude coboară un vis
Mai greu ca pământul.
Când umbrele serii pe rând vor veni
Să-mi şteargă din minte-nnoptate poeme,
Voi scrie cu pana uitării pe vreme:
- "Eu nu voi muri!"
Desprins dintr-o viaţă voi merge spre alta,
Nu văd deci prieteni de ce m-aţi jeli,
Păstraţi-mi doar chipul în marmoră gri
Cioplită cu dalta.
Căci vreau să rămână şi fruntea şi visul
Şi gura aceasta cu care-am iubit,
În marmora rece şi-n chipul cioplit
Voi şti Paradisul.
Şi-n serile-nchise în linişte brună,
Când gâlgâe vinul din cer în podgorii,
Strângeţi-mi cu grijă pierdutele glorii
În albă cunună.
Pierdeţi-mi prieteni şi urma-n cetate,
Uitaţi-mi şi mâna cu care v-am scris,
Pe genele ude coboară un vis
Din singurătate.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer