Lungul drum al nopţii către zi. Memorii 1948-1978

Publicarea acestui titlu reprezintă mâna sorţii. Cartea Lungul drum al nopţii către zi. Memorii 1948-1978, apărută recent la Editura Vremea, este de fapt un jurnal pe care Dinu Ghika l-a scris şi lăsat într-unul dintre sertarele biroului său. Soarta a vrut ca jurnalul să fie descoperit la ceva timp după dispariţia lui Dinu Ghika, tocmai de nepoţii săi, Elena şi Constantin Ghika.

Dinu Ghika este fiul generalului Alexandru Ghika, prefectul Poliţiei Capitalei din guvernul Rădescu. Memoriile sunt scrise plăcut, în ritm alert şi pe un ton foarte accesibil, în stilul pur românesc - cu mult haz de necaz. Sunt memorii despre perioada anilor '50 in România comunistă, memorii din activitatea profesională, momente din viaţa de familie, evenimente aparent nesemnificative, dar cu urmări tragice pentru rude.

Aceste pagini zugrăvesc o Românie măcinată de răsturnări sociale, de abuzuri şi prigoane, adică o Românie căzută în ghearele comunismului. Totuşi, jurnalul lui Dinu Ghika nu are "darul" de a te deprima, ci dimpotrivă, de a pune în valoare capacitatea românului de a se descurca, de a se adapta chiar şi celor mai grele condiţii de viaţă, recurgând la mici vicleşuguri care să ateste ceea ce era deja evident: superioritatea spiritului liber asupra spiritului care oprimă.

Cartea Lungul drum al nopţii către zi. Memorii 1948-1978 cuprinde şi o serie de ilustraţii din arhiva familiei Ghika, cu momente de viaţă şi oameni ai acelor timpuri. Este o lectură extrem de plăcută, antrenantă şi documentată, pe care Editura Vremea o propune cititorilor pasionaţi de carte bună. Purtător al unui nume răsunător al istoriei ţării noastre, avocat şi economist, sportiv de elită, cultivat şi poliglot, Dinu Ghika a avut neşansa să trăiască într-o perioadă istorică în care toate aceste calităţi erau considerate mai curând obstacole în calea devenirii, dacă nu erau însoţite de aptitudinea de a-ţi trăda idealurile, principiile şi prietenii.

Memoriile lui explică limpede cum funcţiona maşinăria comunistă de zdrobit vieţi şi suflete. Chiar dacă nu a avut parte personal de închisoare şi tortură (de care fratele lui Alexandru nu a fost ferit), Dinu Ghika a fost nevoit să lupte fără odihnă cu opresivele şi meschinele obstacole hărăzite de regim cetăţeanului român care, pe criteriul omnipotent al "originii", era aruncat automat în tagma "duşmanilor poporului". Sagace şi hotărât să nu se lase învins, Dinu Ghika câştigă în cele din urmă libertatea pentru el şi familia lui. Un bun de preţ - pentru care a plătit preţul.


Fără să fiu pe deplin conştient de asta, aveam chiar în Club doi duşmani de moarte. Erau fraţii gemeni Gheorghe şi Marin Viziru, ofiţeri politici cu grad de locotenent-major - grad intermediar între locotenent şi căpitan, copiat după armata rusească - şi primii în clasamentul jucătorilor de tenis ai ţării. Ticăloşi nemaipomeniţi, cu figuri de bandiţi, rezultat al unei eredităţi marcate de sifilis, cu capete mari cocoţate deasupra unui trup cu membre care păreau prea slăbănoage ca să le ţină, unul chior, celălalt şaşiu, erau totuşi vârful tenisului românesc în anii cincizeci. De condiţie infinit modestă, debutaseră de la vârste fragede ca băieţi de mingi pe terenurile Tennis Club-ului Român, unde, înainte de război, juca toată buna societate bucureşteană. Părinţii mei făceau parte din această bună societate, dar, nejucând tenis, nu frecventau terenurile. Însă mergeau acolo alţi purtători ai numelui, rude mai mult sau mai puţin apropiate. Una dintre primele echipe de rugby a fost în România echipa Tennis Club-ului, făcând parte din această grupare sportivă. Terenurile ei de antrenament erau vecine cu cele de tenis şi acolo am început să joc. Doi dintre verii mei jucau deja acolo, astfel că, împreună cu fratele meu şi cu mine, eram la un moment dat patru cu acelaşi nume care jucam în echipa Tennis Club. Păstrez încă o tăietură dintr-un ziar în care se evocă acest lucru.

Totuşi nu avusesem niciodată ocazia să fac cunoştinţă cu fraţii Viziru. Ca toată lumea, am aflat de existenţa lor când a început să se vorbească despre ei ca despre nişte jucători buni. Deci, când ne-am întâlnit la Club, nu ne cunoşteam. De altfel, secţia de rugby aproape că nu avea contingenţe cu ei, pe deoparte datorită organizării existente, pe de alta fiindcă ei nu petreceau mult timp în localurile clubului. E mai probabil că lor nu le-a scăpat prezenţa mea. Numele meu le trezea probabil amintiri în care se amestecau resentimente şi frustrări din epoca în care încă nu erau decât nişte simpli adunători de mingi. Niciodată nu a fost între noi vreo confruntare directă. Totuşi, am aflat mai târziu şi mi s-a repetat de multe ori că s-au ostenit din răsputeri să mă discrediteze, încercând să mă facă să trec drept un "duşman al poporului" care s-a infiltrat pe furiş în club. Făceau tot ce puteau ca să fiu dat afară.

Probabil că am reuşit să rezist mai mult de un an numai prin excelenta imagine în plan sportiv şi în cel al respectului disciplinei militare, pe care am reuşit să o impun superiorilor. Lucrurile au început să se strice mai serios la sfârşitul primăverii anului 1950, când o adevărată vânătoare de vrăjitoare s-a dezlănţuit în Club, debutând prin darea afară a doi dintre cei mai buni jucători de handbal, care, ca majoritatea membrilor echipei Armatei, făceau parte din minoritatea germană din Transilvania, unde acest sport era foarte răspândit. Plecarea lor s-a făcut fără mare publicitate şi fără să se aducă vreo justificare a faptelor care le erau imputate. Cum vorbeam nemţeşte aproape tot atât de bine ca româneşte, aveam relaţii privilegiate cu colegii de la secţia de handbal. Am aflat de la ei că motivul era că fuseseră membri ai organizaţiei tineretului hitlerist, aceste organizaţii existând în comunităţile germane în vremea în care ţara noastră depindea politic de Germania.

Regimurile totalitare, între care se află şi cel comunist, au toate aceeaşi ca-racteristică: linia urmată în plan ideologic nu e dreaptă şi rigidă, ci oscilantă şi cu sinuozităţi. Perioade dure de sectarism dogmatic sunt urmate de altele în care se manifestă o relaxare, uneori chiar o întoarcere înapoi. E sigur totuşi că regimul şi conducătorii săi nu se pot menţine decât promo-vând linia dură, orice relaxare putând fi interpretată ca o probă de slăbiciune. Deci trebuie ca periodic să dea expresie forţei şi represiunii. Chiar dacă represiunea naşte abuzuri, ea constituie un factor de intimidare care menţine indivizii în stare de frică, împiedicându-i să gândească şi să aibă alte iniţiative decât cele impuse de putere.

Condiţia celor doi camarazi era cu siguranţă aceeaşi în momentul intrării în Club şi în cel al dării afară din cauza antecedentelor lor. Dar ceea ce fusese acceptat cu un an înainte sub motivul că erau sportivi de înalt nivel de la care Clubul avea să obţină beneficii, nu se mai accepta acum, când acelaşi Club trebuia să se "însănătoşească" pe plan uman, înlăturând tot ceea ce putea constitui un ferment de putreziciune fascistă, mai ales când acesta ataca o celulă atât de importantă ca aceea a unei grupări aparţinând de Direcţia Politică a Armatei. Folosesc intenţionat jargonul timpului ca să subliniez situaţiile şi faptele.

În paralel, pentru a se vedea că această mişcare de epurare nu era specifică doar Clubului nostru, ci că era o acţiune ideologică de ansamblu, doi dintre cei mai buni prieteni, Cristu Cantuniar şi Vladimir Gheaţă, cu care jucasem în aceeaşi echipă înaintea stagiului militar, au avut necazuri identice. Cu deosebirea că ei fuseseră recrutaţi de echipa Dinamo, a Ministerului de Interne. De unde s-au văzut într-o bună zi daţi pe uşă afară fără menajamente. Clubul Armatei ar fi putut fi tentat să îşi întărească efectivele cu doi jucători excelenţi şi eu însumi am insistat cu naivitate să fie luaţi la noi. Evident că era nebunie curată să-ţi închipui un singur moment că nişte jucători excluşi pe motive politice din Clubul Ministerului de Interne ar fi putut fi preluaţi de Clubul Ministerului Apărării. Încă nici nu-mi trecea prin cap că în puţină vreme voi avea aceeaşi soartă. Bomba a explodat curând.

La fel ca mine şi ca Sandu Calligari, fusese recrutat un alt prieten al nostru, Vladimir (Bob) Nasta. Nu făcusem niciodată parte din aceeaşi echipă, dar eram foarte buni prieteni. În plus, era un excelent jucător. Tatăl lui, Liviu Nasta, era un jurnalist de mare talent, cunoscut în special ca un adversar feroce al apropierii de Germania nazistă, lucru care la un moment dat îi pricinuise enorm de multe necazuri, şi ca un partizan dintotdeauna al unei politici care să ducă România în tabăra aliaţilor.

Odată cu încheierea războiului şi cu instaurarea unei noi ordini - din păcate pentru prea puţină vreme - Liviu Nasta înfiinţase un cotidian, Jurnalul de dimineaţă, care exprima pe deplin opiniile şi angajamentele sale politice, cele ale unui om profund ataşat valorilor democraţiei. Foarte rapid, aceste opinii l-au făcut să treacă în tabăra opusă unui regim totalitar şi terorist. Pentru el, inevitabilul s-a produs din nou. Jurnalul i-a fost interzis şi el a fost arestat. La acea vreme, era în decursul instruirii unui proces care peste puţin avea să fie deferit tribunalului.

Şi iată că dintr-o dată, la sfârşitul primăverii anului 1950, se declanşează o violentă campanie de presă cu articole în pagina întâi a tuturor ziarelor guvernamentale (de altfel nu mai existau altele), în care, cu ocazia trimiterii sale în judecată, Liviu Nasta era denunţat ca un trădător infam, vândut imperialiştilor - a se citi Americii şi Angliei. Articolele urmară pe acelaşi ton timp de câteva zile. De data asta, era imposibil ca superiorii noştri să mai pretindă că nu ştiu că au acceptat în club pe fiul unui trădător notoriu. Riscând un blam grav, comandantul nostru, în acord cu aparatul politic, hotărî să ia măsuri imediat.

Ca primă măsură, până la luarea unei hotărâri în privinţa lui, deşi nu a fost arestat pentru că nu exista motiv, lui Vladimir Nasta i s-a interzis să iasă din cazarmă ca să se ducă acasă sau să primească orice comunicare de la familia sa. Devenise brusc un paria. Unii, care nu erau atât de prieteni cu el cum eram eu şi alţi câţiva, evitau şi să-i adreseze cuvântul. Deşi stătea tot în dormitorul în care eram cazaţi cu toţii, nu mai mergea la antrenament şi nici la meciurile pe care le disputam. Rămas singur, îşi petrecea timpul în dormitor, făcându-şi sânge rău. Îl compătimeam din suflet, pentru că, mai mult decât oricine altcineva, îmi puteam imagina cât de mult îl chinuia gândul la soarta tatălui său.

Toate acestea se petreceau chiar în perioada sărbătorilor de Paşti. Chiar şi în timpul regimului comunist, care combate "obscurantismul religios", se sărbătoreşte Paştele, fie şi numai pentru că obligatoriu cade duminica şi oamenii sunt liberi oricum. Aveam aşadar voie să ne ducem acasă în permisia obişnuită, numai bietul nostru prieten era condamnat să nu iasă din cazarmă. Duminică după-amiază totuşi, însoţit de un alt prieten, m-am întors la Club ca să-i ţin de urât şi să-i aduc din bunătăţile care se fac de Paşte. În drum trecusem întâi pe la mama lui, ca să-i aduc veşti de la familie. Câteva zile mai târziu părăsea definitiv Clubul. Sub escortă, ca răufăcătorii, a fost trimis să-şi termine serviciul militar într-o unitate situată în mijlocul Bărăganului. Era un detaşament de muncă, despre care voi mai avea ocazia să vorbesc. Tatăl lui a primit o condamnare grea şi şi-a sfârşit zilele în închisoare. Pentru Bob, din contra, lucrurile aveau să se aranjeze în cele din urmă. Chemat sub arme când avea deja 25 de ani, el a profitat de dispoziţiile unei legi care părea să se aplice în unităţi altele decât cele din armata regulată, şi care stabilea limita de vârstă la 26 de ani pentru efectuarea serviciului militar. Dacă trecea de această vârstă, orice soldat era reintegrat în viaţa civilă. Asta s-a întâmplat în cazul lui Bob. După câteva luni petrecute în Bărăgan, a împlinit 26 de ani şi, ca atare, a fost scutit pe veci de obligaţii militare. Câţiva ani mai târziu, părăsea definitiv România, de unde l-a scos cumnatul lui, profesor la Oxford şi o personalitate influentă în lumea politică. A făcut o carieră frumoasă la Marks and Spencer.

Aveam să trec şi eu prin încercări asemănătoare, dar în condiţii mult mai puţin favorabile.