Anotimpuri care nu se repetă

Ion Pleşa, de profesie informatician, s-a născut la Mindszent (Ungaria) pe 26 august 1956. A debutat în 1983 în revista Luceafărul, cu poezii remarcate de Geo Dumitrescu. Până în 1989, a continuat să publice poezii în revistele vremii, iar după anul 2000 a mai avut apariţii sporadice în mediul online, pe site-urile respiro.org şi liternet.ro. În 2012, a urmat un curs de creative writing susţinut de Marius Chivu şi Florin Iaru. A debutat în proză în anul 2013, în antologia Ficţiuni reale (coord. Florin Piersic Jr., Editura Humanitas), continuând apoi să participe, cu texte, la întâlnirile de la Creative Writing Sundays. Două dintre povestirile sale au fost publicate în revista de proză scurtă iocan, numerele 1 (2016) şi 5 (2018). Anotimpuri care nu se repetă reprezintă debutul său în volum.
Întâmplări de familie şi secvenţe din viaţă, despărţiri, vise, regrete şi supravieţuiri se oglindesc în povestirile cuprinse în acest volum. Seara de dinaintea emigrării unei familii în Israel, poveşti de cazarmă, accidentul de la Cernobîl, un raport de gardă în decembrie '89, o întâlnire ratată cu foştii colegi de facultate, un tată care fuge de lângă fiul său - acestea sunt doar câteva dintre scenele care i se vor derula prin faţă cititorului când va deschide cartea lui Ion Pleşa.

"Ion Pleşa are toate avantajele unui debut târziu: şi-a delimitat clar universul, pe care îl explorează într-un stil personal, aş zice chiar inimitabil. Prozele sale au un aer comun, parte datorită temei predilecte a timpului, cu trecerile şi pierderile sale, parte scriiturii, uneori de o rară frumuseţe, blend de stranietate şi nostalgie, de introspecţie şi teatral, de lirism vag şi umor fin. Ion Pleşa are un simţ aparte pentru descrierile unor spaţii învăluite într-o obscuritate blândă şi pentru surprinderea senzaţiilor într-o lentoare muzicală, ceea ce îl face un neaşteptat blecherian. Prozele sale de familie şi de atmosferă evocă scene şi voci trecute, imagini şi amintiri în sepia ca nişte fotografii vechi în care încă se manifestă viaţa. Cartea sa este un minunat album de snap-uri narative." (Marius Chivu)


Uneori, mă duceam duminica la părinţii mei. În acea zi, în drum spre casa lor, m-am oprit la parterul unui bloc să-mi iau un covrig, dar în magazinul cu vedere la stradă tocmai se produsese o pană de curent şi vânzătoarea a profitat de pauză să-şi aprindă o ţigară. Nu puteam să aştept, aşa că am plecat lăsând două persoane la coadă. Să aud văicăreli, ar fi fost inutil şi de fleacuri eram sastisit.

La cei cincizeci şi ceva de ani pe care îi aveam, nu era de mirare că îmi petreceam câteodată weekendul cu ai mei, fără să mai consider asta o obligaţie. Nu mă mai deranja că auzeam aceleaşi sfaturi, nici că trebuia să vorbesc mai rar şi era nevoie să repet unele cuvinte, îndepărtasem orice reproş pe care inflexibilitatea lor m-ar fi făcut să-l rostesc cu ceva vreme în urmă.

Mi se părea că, atâta timp cât ei vor fi în viaţă, îmi va fi la îndemână să aflu un punct de reper în amestecul de senzaţii, experienţe şi gânduri pe care fiecare vârstă mi le livrase, care nu încetau să crească şi să se prindă într-un vârtej tot mai puternic. Nu ştiu dacă această explicaţie era masca unui egoism, o formă de pseudo-dependenţă sau unul dintre puţinele lucruri care îmi serveau ca mărturie că eul nu este şi el o alcătuire de elemente variabile care se combină neîncetat.

Dacă în adolescenţă mi se întâmplase deseori să răscolesc fascinat pozele din tinereţea părinţilor mei, găsite una peste alta aruncate într-o cutie, dormind în cine ştie ce sertar, să mă minunez de expresiile lor necunoscute ca de o dovadă că trecusem cu toţii prin acelaşi ţinut, acum varietatea aceasta avea ceva liniştitor, o foloseam ca să îmi cristalizez gândurile. Iar întâlnirile noastre de duminică deveniseră un bun prilej de afirmare a continuităţii după care tânjeam.

Am ajuns la ei cum era prevăzut şi, după câteva schimburi de cuvinte, le-am dezvăluit motivul vizitei: voiam să profit de împrejurare ca să instalez vechiul meu calculator pe comoda din sufragerie, lângă vitrina cu milieuri şi bibelouri, cu intenţia să le arăt rezultatul căutărilor mele, care credeam că i-ar fi putut interesa. Nu le-am spus dinainte, însă, despre ce era vorba, preferând să aştept eventualele lor reacţii la fiecare fotografie în parte.

Când totul a fost gata, tata s-a apropiat molcom de dihania de metal, ţinând capul puţin aplecat într-o parte în timp ce îşi potrivea ochelarii mai bine pe nas, iar mama a venit direct în spatele scaunului meu, aşezându-şi mâinile pe spetează. Se lăsase o linişte plăcută, doar de pe balcon se auzea ciripitul celor doi peruşi. Am pornit programul, şi, după nişte apăsări de taste, navigam pe net încercând să las un interval între imaginile care se succedau, căutam să le uşurez acomodarea cu acest mediu de comunicare. Eram pregătit să le explic cum ajunsesem la fiecare cadru. Trecuseră puţine secunde când, fără vreun preambul, în dreptul unui instantaneu de vacanţă, un strigăt a spart amiaza acelei duminici.

Ányás! Ányás! Ányás!

Un ţipăt de regăsire. De trei ori, ca după un legământ, ca după o recunoaştere, cu oroarea celui trezit dintr-un coşmar încă viu. Chemarea venea de la femeia care stătea lângă mine, fata care privea cum apele râului îl înghit pe băiatul pe care îl iubise, pe care nu încetase să-l iubească în continuumul fiinţei, căci nu mai conta, cei şaizeci de ani scurşi nu îi distruseseră elanul, combustia nu se oprise, flacăra fusese ascunsă, înregistrată undeva, şi acum, de parcă cineva ar fi suflat în cenuşă, focul se trezise cu ardoare în bătrâna de lângă mine, care privea neputincioasă monitorul.

Trecutul trăia paralel cu prezentul, şi disperarea strălucea precum o lamă de oţel mânuită de o fantomă. Noi, martorii, ne aflam în afara ei, prinşi într-o privelişte oarecare, lângă un cot de apă şi o limbă de nisip unde nu se zărea nimic, nicio mişcare. În prim-plan, Tisa părea în întregime o vietate domesticită, dar cumva episodul acela se derulase din nou, de parcă trecuseră doar câteva milisecunde de la un fapt petrecut la o distanţă de câteva vârste bune în urmă.

Printr-o întâmplare, o dimensiune a universului se comprimase ca un arc, descoperind trăirile izbucnite demult, cu aceeaşi intensitate a clipei ca atunci când băiatul fusese înghiţit de o bulboană. Abis din care nu rămăsese nicio urmă, de parcă nici n-ar fi existat vreodată şi după care n-ar mai fi fost cu putinţă o altă emoţie asemănătoare.

Ányás! Ányás! Ányás!

Strigătul mamei fusese plin, fără ezitare, imediat. Al ei. Al ei. Nu îl chemase pe nume, numise spaţiul, toată amintirea acelui loc care îi cuprindea. Uitasem cum se numeşte băiatul de cincisprezece ani, îmi povestise odată de prietenul din adolescenţă care se înecase în timp ce erau împreună, cu un grup de copii veniţi să se scalde. Îmi vorbise mai demult de asta ca de una dintre întâmplările care îi marcaseră tinereţea.

Unul dintre acele evenimente esenţiale pe care le auzi din cea mai credibilă sursă, făcând posibilitatea de a nu te fi născut palpabilă şi cumplit de firească, ca rotirea a două jumătăţi de cerc care se urmăresc, ca doi copăcei porniţi din acelaşi trunchi, crengile unuia lovind neaşteptat realitatea, umbrele celuilalt legănându-se peste cimitirul de apă.

Ne-am întors, eu şi tata, de la imaginea de pe ecran, mâinile nu atingeau suprafaţa mată. După tăcere, lumina devenise mai rece. Ştiam că durerea femeii nu se va domoli şi compasiunea ar fi fost gratuită, nopţile după furtună sunt ca un şirag de mătănii. Dacă ar fi putut, ar fi cântat să înduplece soarta, ar fi vrăjit sălaşul din adâncuri să readucă respiraţia unui trup. Strigase şi glasul ei se auzise precum unicul moment adevărat pentru făpturile care orbecăie, cei cărora nicio amintire nu avea să le dăruiască o aşa de preţioasă speranţă.

Ányás! Ányás!

Ecoul trecu pentru ultima oară şi atunci ne-am plecat uşor capetele.


Tata era un om plin de viaţă, căruia îi plăcea să fie în centrul atenţiei. Spunea glume, ştia să joace şi să întreţină atmosfera la petreceri, avea o voce puternică şi o memorie atât de bogată, că putea să cânte o sută de melodii una după alta, doar cu o pauză de un pahar. Odată, când s-a întors cu chef de la o nuntă, a vrut să ştie pe cine iubesc eu mai mult, pe el sau pe mama. "Pe mama", i-am spus fără să mă gândesc prea mult. Nu ştiu de ce s-a supărat brusc şi m-a tras de mână, împingându-mă spre ieşire, afară, în curtea acoperită de zăpadă. "Atunci să stai acolo!", mi-a zis închizând uşa.
- Şi ce-ai făcut? Ce s-a întâmplat, cum l-ai iertat după aceea? Datorită lui am reuşit să îmi fac un rost în viaţă. Când tata, copil fiind, terminase clasa a şasea, învăţătorul a venit la părinţii lui rugându-i să-l lase să urmeze şcoala în continuare, pentru că este un elev silitor. Iar bunicul meu i-a spus că da, îşi dă acordul, dacă primeşte la schimb un băiat cu aceeaşi putere de muncă şi la fel de priceput în treburile gospodăriei.

Aşa a fost cu tata, şi eu asemeni lui, după ce terminasem primele opt clase, ajunsesem la aceeaşi răscruce, voiam să învăţ mai departe, asta ar fi fost singura şansă să scap de munca oarbă a câmpului. Totul a depins de el şi s-a petrecut repede. Mai aveam o zi până la examenul de admitere şi ei nu acceptau să plec la gimnaziu, deoarece după război pierdusem tot şi eram săraci. Plânsesem toată noaptea. Mama, în special, era împotrivă. Printre străini, spunea ea, nu o să fie nimeni să mă ajute. Ceea ce s-a şi dovedit adevărat, până la un punct. Însă, în acel moment, nu aveam de ales. De aceea eram disperată, noroc că în zori a venit tata la mine şi m-a întrebat direct, de parcă am fi continuat discuţia avută cu o seară înainte: "Tu chiar vrei să mergi? Ştii ce te aşteaptă?".

N-am stat să mâncăm, trecuse de şase dimineaţa, iar trenul ar fi trebuit să ajungă în cinşpe minute. Am plecat fără să îmi iau rămas-bun de la Pista, fratele meu, care dormea încă. După ce am trecut de strada noastră, am tăiat două uliţe, am traversat şoseaua şi am luat-o pe lângă cărarea paralelă cu şinele. Calea ferată împărţea comuna în două, casa noastră se afla în partea de sus a aşezării, în zece minute ajungeai la drumul principal ce ducea spre oraş.

Când ne-am apropiat de staţie, am văzut puhoiul de lume revărsat peste peroane şi linii. Un singur tren intrase în gară şi fusese degrabă înconjurat de mulţimea care luase cu asalt vagoanele, scările şi acoperişurile, nu era chip să urcăm. Tata s-a întors către mine şi iar, de parcă ar fi ştiut răspunsul, dar vrând să audă vibraţia vocii mele, mi-a spus: "Putem să mergem pe jos. O să rezişti?"

De fapt, lui ar fi trebuit să-i fie adresată îndoiala. Ieşise de două săptămâni din spital, după ce un glonţ rătăcit îi nimerise pieptul, plecase singur cu căruţa la câmp când s-a petrecut nenorocirea. Noroc cu Csillag, calul nostru, care a înţeles că s-a întâmplat ceva neobişnuit pentru că hăţurile se lăsaseră şi n-a mai auzit vocea care îl mânase până atunci. Fără să-i spună nimeni, Csillag s-a întors de capul lui şi uşor, uşor l-a dus pe tata înapoi acasă, unde l-am găsit în faţa porţii, căzut în căruţă.

În '46, războiul se terminase, doar că apăruse aşa, de nicăieri, rătăcit, un glonţ bezmetic. Nu se înţepenise într-un trunchi de pom, nu se oprise într-un zid de casă, se înfipsese într-un om, strategic, undeva între inimă şi plămân. Din fericire, tata se refăcuse surprinzător de repede, avea o neînduplecare care îl ajutase, dar drumul nostru era lung şi el se sprijinea încă într-un baston. Se deplasa uşor legănat, încercând totuşi să rămână, cum făcea de obicei, cu spatele drept, ţanţoş, privind înainte. Am lăsat gara în urmă, trebuia doar să nu ne abatem de la şoseaua paralelă cu digul Tiszei. Oraşul Szeged se afla la vreo treizeci şi cinci de kilometri depărtare.

La început fuseseră doar oameni răzleţi alături de noi, apoi, pe nesimţite, spaţiul se populase de lume, de căruţe, de vuiet, de roabe, biciclete şi tancuri, mamuţii înfricoşători de oţel. Treceam pe lângă familii plecate probabil la rude, refugiaţi sau pur şi simplu oameni mergând dintr-o parte în alta, alături de pâlcuri de soldaţi ruşi bântuind cu cine ştie ce scop. Praful începuse să se ridice odată cu discul de foc, căldura lui august ne urmărea neclintit, aveam numai o sticlă cu apă şi nişte piersici, ignoram nevoia de a mânca. Noroc că ne-am oprit pe la nouă la Ányás, ferma unde tata fusese argat, acolo locuia un văr de-al mamei, el şi soţia lui ne-au poftit să împărţim gustarea cu ei: roşii, brânză, slănină şi pâine.

În scurt timp am pornit iar prin soarele care ocupase tot pământul. Am trecut prin trei sate, pe lângă case şi curţi de unde ne-au lătrat câinii, pe lângă un cimitir, mai departe, tot mai departe, înaintând paralel cu ţarina părăsită, pe lângă grădini sau aşezări oarecare, am băut toată apa, am mers în tăcere până ce umbrele noastre au dispărut definitiv. Călătoria părea fără sfârşit, pentru că oricât ne-am fi mişcat, imaginile câmpiei nu se schimbau prea mult, şiruri de plopi, spinul vântului şi uneori cumpăna unei fântâni. O ţineam pur şi simplu înainte, mergeam din inerţie, se împlinise mijlocul zilei când, în sfârşit, am simţit sub picioare structura metalică a podului care se arcuia la intrarea-n oraş. Tata ştia locurile şi, chiar dacă mai aveam de umblat prin căldura apăsătoare, străzile începuseră să se aştearnă cu rost, să conducă spre centru, să se umple de zumzet şi forfotă.

Mi-am dat seama că am ajuns la destinaţie după cei câţiva oameni cu copii strânşi în curtea mare din faţa unei clădiri maiestuoase, din vecinătatea unei catedrale cu două turle albe, înalte. Cum se spunea, înalte să se vadă până unde ar putea să se reverse Tisza la inundaţie.

Ceasul catedralei ne arăta că trecuse de unu, când am găsit sala unde se desfăşura examinarea, comisia tocmai se pregătea de plecare, tata a deschis larg uşa şi am intrat amândoi. Se vedea că veneam de la drum lung aşa cum am dat buzna, plini de praf şi bătuţi bine de soare. Profesorii s-au aşezat din nou pe scaune şi m-au poftit în bancă pentru întrebări. Astfel am fost admisă la gimnaziu, ultima elevă din serie, la maici, ele ţineau şcoala.
- Ei, de ce nu-i spui toată povestea până la capăt, că nu s-au terminat necazurile? a spus tatăl lui Daniel, rotunjindu-şi bucuros ochii, el, care mai auzise întâmplarea, dar nu se săturase să o asculte.

Nu, nu s-au terminat. După ce am ieşit din sala unde avusese loc examinarea, trebuia să ne asigurăm de cazare. Tata avea un unchi înstărit care trăia cu soţia sa într-un bloc, undeva aproape de gimnaziu. La ei ne-am dus prima oară. Omul a fost de acord să mă primească, tata îi spusese că urma să îi aducă periodic produse de la ţară, ca să mă poată ţine fără probleme. Nu ştiu însă de ce, la plecare, când lucrurile păreau lămurite, unchiul a vrut să mai afle ceva. "Dar bineînţeles că mănâncă mult, e o copilă în creştere, ce vorbă este asta?", a zis tata cu indignare şi m-a luat de mână, întorcând spatele familiei înstărite.

Am căutat în continuare la o rudă mai necăjită, o verişoară din partea mamei. Soţul îi murise în război şi ea trăia cu cei doi copii, un băiat şi o fată, pe care îi creştea singură. Femeia nu a pus întrebări, urma să stau la ei, să vieţuim cu toţii într-o singură cameră, pentru noapte mai aveau loc de o rogojină.

În toamnă, când am început cursurile, din două în două săptămâni mama îmi trimitea de-ale gurii, atât cât să îmi ajungă până la următorul pachet. Însă, de îndată ce primeam alimentele, stăpâna casei mi le fura pe toate. De obicei, mă trimitea să-i fac nişte comisioane şi, când mă întorceam, nu mai era nimic, proviziile mele dispăreau. Îi găseam pe copiii ei bând apă ca după o masă copioasă, iar mie îmi rămânea doar să fac nişte turte cu făină. Auzind astea, mama îmi spusese să renunţ, să mă întorc la ei, să nu mă mai chinui cu foamea şi nici cu păduchii pe care îi luasem de la soldatul rus care dormise două săptămâni în bucătărie, că au trebuit să-mi ardă hainele, să mă tundă la chelie şi să mă dea cu gaz pe cap, de au râs fetele din clasă când m-am întors la cursuri şi m-au văzut.
- Ce oameni răi! Şi pe unchiul cel înstărit l-ai mai văzut, ce s-a întâmplat după aceea? a întrebat Daniel.

Aa, şi asta e o poveste, stai să vezi. Unchiului ăstuia îi plăcea tocmai vinul vărului meu de la Ányás de care ţi-am spus, îşi făcuse un obicei şi venea sâmbetele în vizită la el, neinvitat. Gazdele i-au întins la început masa, cum se obişnuieşte între rude, luau o găină din coteţ şi o găteau pentru unchiul şi mătuşica, să aibă după ce să ciocnească. După câteva astfel de situaţii văru-meu se cam săturase, asta ne-a spus el mai târziu, lămurindu-ne cum a scăpat de obligaţie. Atunci când s-a pomenit iar cu ei, înainte să ia o altă orătanie să-i facă felul, s-a dus întâi în hambar, unde ţinea sculele de reparat în gospodărie. De acolo a luat nişte cuie pe care le-a pus în buzunar. Apoi a tăiat găina, şi soţia sa s-a ocupat mai departe de gătit. Când apa a început să fiarbă, în loc de mirodenii, omul a aruncat pumnul de cuie în oala aburindă. Nu te impacienta, o supă cu gust de fier nu omoară pe nimeni, doar că îţi vine să te ridici mai des de pe scaun.

Bătrâna a tăcut, a săltat puţin din umeri, vrând să sublinieze un lucru care i se părea evident. Atunci Daniel a ridicat ochii spre peretele din colţul camerei, în ramă era prinsă fotografia unei adolescente îmbrăcate într-o uniformă de şcoală, având faţa îndreptată spre aparat, dar căutând cu privirea în spatele fotografului.

Staţi că mai am - speriată parcă de liniştea care se aşternuse, vocea femeii a continuat cu aceeaşi determinare -, să vă spun şi de celelalte. De calul negru cu stea albă în frunte care necheza râzând la noi, după ce descopeream, când ne întorceam de la câmp, că ne furase merindele din desagă. De Pircsi, vaca ce învăţase să îşi ţină clopotul strâns sub bărbie, ca să se deplaseze fără să o aud, şi care se ascundea atât de bine când ar fi fost timpul să plecăm acasă, că trebuia să o caut prin toate tufişurile şi coclaurile, sau de harnicele căpriţe care au mestecat muşcatele din grădină, de a trebuit să aruncăm trei zile la rând laptele lor sângeriu, ori de porcul care sărea noaptea gardul coteţului şi se ducea să se-nfrupte din cadavrele de la cimitirul de animale, parcă ştiind că aşa nu putem să-l tăiem sau să-l vindem, sau de ciobănescul nostru, Mocskos, care a salvat-o pe mama de la îngheţ, sărindu-i pe piept şi lingând-o pe frunte când, venind într-o iarnă de la târg, se întinsese de oboseală în zăpadă.
- Ei, destul pentru azi, lasă băiatul să plece. Cu prima ocazie, o să îi spui continuarea.

Dar asta nu e nimic, nu v-am povestit despre oamenii pe care i-am cunoscut, de fratele tatei care a venit odată când eram plecaţi de acasă şi a furat zestrea mamei şi atunci ei...


Locul tău în inimile părinţilor a fost deja ocupat, de la început. Nu există dezamăgire mai mare decât să constaţi că viaţa începe cu o nedreptate. Nimeni nu îţi explică de ce se întâmplă aşa. Ai vrea să crezi că iubirea rămâne aceeaşi chiar şi după ce a fost împărţită. Nu s-a furat nimic, nu e pierdută substanţa preţioasă, însă golul care s-a deschis în tine nu poate fi acoperit cu nu ştiu ce explicaţii. Unic nu ai cum să mai fii, nu ai parte de toată atenţia şi nu ai fost întrebat dacă vrei să cedezi, fie şi un centimetru din ce ţi se cuvine. Argumentele raţionale sunt jignitoare când alternativa e să renunţi. Bănuieşte vreun semen de-al tău ce furtuni de gânduri te schimbă când eşti trădat tocmai de cei care te-au adus la lumină?

Probabil această judecată sau ceva similar se petrecuse şi în sufletul fratelui meu. Fiind descendentul de sex masculin, cel care perpetuează memoria familiei, fusese îndrăgit de la naştere de noi toţi, dar acest fapt nu fusese îndeajuns pentru el. Cineva se născuse înaintea lui şi luase caimacul, beneficiase de întreaga dragoste a părinţilor când aceştia fuseseră mai tineri, mai frumoşi şi mai buni, iar lui îi rămăseseră resturile iubirii, aurul prostului. Ce poţi să dobândeşti cu atât, când cineva a furat startul, cred că şi-a zis.

Eu, deşi eram mai mare decât el cu trei ani, nu învăţasem încă să interpretez corect purtarea celor din jur, mă asemănam unui scarabeu care înaintează pe o cracă îndoită, fără să ştie că aceasta se poate rupe când te aştepţi mai puţin. Asta nu mă împiedica să-mi ocrotesc cu toată blândeţea frăţiorul, mai presus de vreun raţionament. Aveam răbdare cu el, nu mă supăram dacă plângea fără oprire, îi pregăteam mâncarea şi îi spălam lucruşoarele. Fetele îşi găsesc o alinare în aceste activităţi. Îmi spuneam: cum să nu îl îngrijesc, noi suntem de acelaşi sânge, creştem unul cu celălalt, împreună, apartenenţa aceasta nu se va risipi orice s-ar întâmpla mai departe cu noi.

Pista era de mic un copil năzdravan, ca toţi băieţii, îi plăcea să desfacă obiectele, să descopere din ce sunt făcute şi să vadă ce se ascunde în interiorul lor, având acea curiozitate care mie îmi rămăsese străină. Pe măsură ce creştea, poveştile de care îmi amintesc au început să se amestece, să capete altă turnură, nu ştiam dacă este o întâmplare sau un act premeditat când găseam florile din vază cu petalele rupte sau când roţile bicicletei se dezumflau neaşteptat de repede, ajutate de un cui înfipt cu grijă în cauciuc. Presimţeam privirea şi strâmbăturile frăţiorului meu dacă mă întorceam cu spatele, aflasem că se grăbeşte să mă pârască imediat ce fac o greşeală.

Cum am spus, părinţii se bucuraseră nespus la naşterea celui ce avea să ducă mai departe numele familiei Levente. Mai târziu, după ce am devenit matură, cu amintiri, nostalgii şi regrete, am văzut cum se aranjează totuşi înţelesurile, după o logică vagă. Cel care trece mai departe felul de a fi al unei familii, ceea ce îi uneşte, este de multe ori o altă persoană decât cea care le poartă în final numele, o fată sau poate chiar o rudă de un grad mai îndepărtat, o fiinţă care le preia ticurile, deprinderile, modul de a se poziţiona în lume, iar parte din comportamentul lor se transmite astfel nu celui mai îndreptăţit din punct de vedere genetic. Pista avea altă fire decât cea a părinţilor săi. Din naştere, de la o genă poznaşă sau ca un răspuns la educaţia primită în copilărie, căpătase un fel de a fi sălbatic, agitat şi independent. După ce crescusem alături de el, în ambianţa acelor vremuri schimbătoare, dinainte şi din timpul războiului, cam de la vârsta de doisprezece ani, el nu mai recunoscuse nicio autoritate, iar acest lucru devenise, cu trecerea vremii, din ce în ce mai vizibil. Rămăsesem eu, cea care îşi asculta supusă părinţii, fata cuminte, omul care ar fi fost de presupus să rămână cumva lângă ei, să fie în preajma lor la bătrâneţe, chiar şi după ce mi-aş fi aflat un rost.

Văzând cum este sora lui şi simţind vântul libertăţii cum suflă în pânze, pe măsură ce creştea şi devenea tot mai înalt, mezinul familiei căpătase obiceiul de a se certa tot mai des cu tata şi începuse să se revolte pe faţă împotriva oricărei constrângeri. Se dezvoltase fizic, faptul că trăiam la ţară şi eram implicaţi în muncile gospodăriei îl ajutase să dobândească forţă în braţe şi încredere că puterea aceasta îi este suficientă ca să izbândească în viaţă, ca să obţină ce îşi doreşte, un spaţiu al său. După ce prietenul meu cel mai bun se înecase în Tisa, tras în adânc de o bulboană de apă, iar noi, ceilalţi copii de diferite vârste, veniţi să ne scăldăm la râu în acea zi de vară, asistaserăm neputincioşi la dispariţia sa, fratele meu, aflând de această moarte, pufnise în râs. Păi da, ce credeai, nu ai văzut că György este pirpiriu şi nepriceput, mi-a spus-o ca un reproş, nu avea de ce să facă pe grozavul faţă de tine şi să încerce să traverseze râul înot, a încheiat discuţia pe care o purtaserăm după înmormântare.

Chiar dacă avea o conformaţie longilină, fiind la prima vedere un tip slăbuţ, Pista învăţase să înoate foarte bine, iar certurile neîncetate cu părinţii îl întăriseră, scoţându-i în evidenţă vitalitatea, dorinţa de a se impune. De îndată ce avusese ocazia, după un timp de la nenorocirea care mă marcase, mi-a arătat cum avea să decurgă în viitor relaţia dintre noi.

Aveam un grup din vecini, prieteni de aceeaşi vârstă, cu care ne întâlneam de obicei, când scăpam de acasă. Anul următor, am ajuns iar cu ei acolo, pe malul apei, unde ne duceam vara. Fratele meu nu venise cu noi, eu stăteam de ceva vreme pe plaja mică privind, râul rămăsese la fel de învolburat, căutam centrul unui contur variabil, ignorându-i pe ceilalţi când, de pe malul opus, s-a auzit un corp aruncându-se în apă. Apoi, am văzut capul fratelui meu apărând din volburi şi el săltându-se dintre valuri ca să îmi facă cu mâna, nu am auzit clar ce spunea, dar am ghicit din gesturi că mă întreabă Aici e, am nimerit bine? S-a rotit de câteva ori în jurul acelui loc, ca să-l văd fără dubiu, apoi şi-a făcut avânt în adânc, dispărând în tărâmul lichid ca să apară la suprafaţă, iar şi iar, la intervale din ce în ce mai mari de secunde. N-am putut să mai stau aşteptând semnele sale şi am plecat înapoi, către sat.

Comportamentul său mă rănise, dar ar fi fost un lux să îi port pică în epoca prin care treceam, în care veniseră laolaltă războiul, sărăcia, schimbarea regimului. Violenţa nu ne şoca, ţin minte, după câteva săptămâni de la această întâmplare, într-o seară, Pista a furat o sticlă de ţuică şi a plecat să se întâlnească cu nişte prieteni. Aflând asta, tata s-a ascuns în întuneric, în curte, iar când fratele meu s-a întors, mai târziu, nu a mai avut ce să facă, tata îl aştepta cu o şipcă ruptă din gard. Doamne, ce-l mai bătea!

Ştii şi tu mai departe, lucrurile astea le-ai mai auzit, îl urmasem pe tatăl tău în România, după ce am terminat facultatea, şi mergeam o dată pe an să îi văd pe ai mei, iar în rest ţineam legătura prin telefon, cu ei şi cu fratele meu, care râdea mereu de mine că am plecat, ca o proastă. Nu puteam să-l contrazic nicio secundă, vorbea fără încetare, povestea tot ce i se întâmplase de când nu ne-am văzut. Pista nu a reuşit să îşi dea bacalaureatul. Imediat ce-a terminat liceul, a plecat să lucreze ca zilier pe un şantier lângă Budapesta, unde a stat doi-trei ani, până ce, la o beţie, l-a pocnit pe secretarul de partid. Ca să scape de urmări, s-a întors în sat, unde a făcut nişte cursuri şi a ajuns electrician la CAP. Acolo a provocat un incendiu, fără să vrea, de la un aparat de muls defect. Noroc că l-a salvat de la alte încurcături contabila, cu care s-a şi căsătorit. Părinţii i-au cumpărat o casă de la un vecin, apoi fratele meu s-a mutat cu soţia lui pe altă stradă, puţin mai departe de locul unde crescuserăm, să fie doar ei.

Au trecut anii, iar după '80, situaţia de aici a început să fie tot mai insuportabilă. Atunci, ţin minte, mi-a spus într-o convorbire: "Dacă vrei să te întorci aici din cauza lui Ceauşescu, ţine cont că eu nu pot să te ţin, să nu vii". Stăteam pe hol, cu carcasa neagră a receptorului la ureche şi mă uitam la calendarul cu peisaje din munţi, la vârfurile înzăpezite, în fotografie nu se zărea niciun om. Oricum nu voiam şi nu a mai contat nimic după ce s-a prăpădit tata, iar, după o vreme, şi mama. Timpul s-a dus, Pista a îmbătrânit, la fel ca noi, doar distanţa a rămas neschimbată. Ultima oară când l-am sunat, era bolnav şi a venit cu greutate la telefon, l-am auzit înjurând exasperat, probabil pentru că nu mai avea putere nici pentru lucrurile simple. Acum că a plecat şi el, sunt totuşi convinsă că a ţinut la mine.
- Cum vine asta? am întrebat. Ţi-a spus vreodată aceste cuvinte?
- Nu, dar, în felul său, ştiu că m-a iubit.