Matriarhat

Cristina Andrei (n. 1964) a absolvit Facultatea de Filologie a Universităţii Bucureşti, specializându-se în limba şi literatura română şi italiană. După câţiva ani de activitate didactică, odată cu Revoluţia din decembrie 1989, devine jurnalist la Televiziunea Publică, lucrând pe rând în Redacţiile Cultural, Viaţa spirituală, Educaţie-Ştiinţă, Religie-Istorie, mediu care i-a oferit prilejul de a realiza documentare dedicate unor personalităţi culturale şi istorice de mare anvergură, unor monumente de artă şi arhitectură religioasă-reper pentru spiritualitatea europeană, pentru care a fost distinsă cu premii acordate de jurii de specialitate.

În 2001, este martor privilegiat, ca trimis special al TVR, al întâlnirii istorice dintre reprezentanţii a două lumi despărţite de o mie de ani, Papa Ioan Paul al II-lea şi Preafericitul Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, la Vatican.

În ultimii ani, a participat ca voluntar în proiecte culturale, realizând filme documentare de autor în legătură cu investigaţiile privind descoperirea victimelor comunismului.

A debutat în 2014, cu romanul Abonatul nu poate fi contactat, apărut la Editura Nemira, carte distinsă cu Premii de debut din partea revistelor Observator cultural şi Accente. S-a numărat printre autorii invitaţi să publice în antologia de proză Oraşul, apărută în 2015. Opt povestiri şi opt personaje feminine foarte diferite sunt surprinse în volumul Matriarhat, fie în zona lor de intimitate - dragoste, căsnicie, familie -, fie în viaţa lor socială şi profesională.

Oricare este povestea lor - o fată din flori ajunsă orfană, o cântăreaţă al cărei destin este schimbat definitiv de o tentativă de viol la sfârşitul unei nunţi, o jurnalistă influentă, a cărei încredere în sine este ştirbită de revolta bruscă a soţului -, toate vorbesc, într-un fel sau altul, despre societatea contemporană definită prin relaţia femei-bărbaţi şi a raporturilor de putere sau de supunere (pre)stabilite între ei.

"Universul ficţional al Cristinei Andrei surprinde prin diversitatea tipologiilor umane, prin subtilitate narativă şi prin capacitatea de a concentra, pe spaţii mici, poveşti de viaţă, destine frânte, portrete în mişcare ale unor oameni obişnuiţi. Prozele ei vorbesc despre irosire şi eşecuri existenţiale, despre vulnerabilitate şi bucurie, dragoste şi ură pustiitoare, furie şi tandreţe, despre suferinţă şi moarte, împletite, toate, în viaţa de zi cu zi. Opt secvenţe de viaţă cotidiană trăită tumultuos şi atinse, nu de puţine ori, de violenţă: consumul de alcool, frustrările de tot felul, insatisfacţiile ce rod încă din copilărie, incapacitatea de a-l înţelege şi de a-l cunoaşte pe celălalt le transformă pe (anti)eroinele celor opt naraţiuni în fiinţe lipsite de strălucire, atinse de degradare fizică şi morală. O infernală comedie umană se desfăşoară în aceste pagini de mare forţă, ce dezvăluie o prozatoare rafinată şi pe deplin stăpână a artei de a-şi seduce cititorii." (Carmen Muşat)


Trenul ne duce la nuntă. La o nuntă. Unde suntem tocmiţi. Nu-i cunosc pe miri, nu ştiu pe nimeni şi cred că nunţile sunt cele mai tâmpite întâmplări. Doi oarecare cheamă la benchetuială, după ceremoniile de la primărie şi de la biserică, alţi oarecare, dintre care unii până atunci nu s-au văzut şi nici că se vor mai vedea vreodată. Vin să mănânce, să bea şi să plătească pentru că or să se plictisească, or să-şi arunce vorbe de ocară, ba or să-şi tragă şi nişte pumni în cap după o vreme doi oameni care cred acum că nu pot trăi unul fără altul. Că trebuie neapărat să fie împreună. Să scrie o poveste. O istorie. Istorii mici, spânzurate în prăpastia adâncă a istoriei mari. Subiectivisme pitice într-un hău de subiectivism uriaş.

Sunt pline rafturile librăriilor cu memorii. Sunt la mare modă jurnalele. Unora le place să trăncănească, să dea sfaturi, să dea pilde, să se dea de exemplu, să tragă concluzii. Altora, să spioneze, să tragă cu ochiul în vieţile celorlalţi. Şi eu sunt la fel. Citesc pe nerăsuflate orice carte de felul ăsta. Nu aleg. Scrise de politicieni, pictori, ingineri, actori, de bolnavi. Chiar şi de scriitori. De oricine. Nu dau doi bani pe ceea ce simt ei, pe ce gândesc, pe ideile lor măreţe izvorâte din procese de gândire complicate, în care amestecă tot ce-au citit şi-au învăţat ei. Pe mine mă interesează doar pasajele în care povestesc despre datorii, despre cum îi doare burta, cum şi ce mănâncă, ce-i enervează, cu cine s-au întâlnit, ce şi-au cumpărat, din ce bani, cu cine s-au certat şi, dacă am noroc, cu cine şi-au tras-o. Aşa m-am convins că meschinăria, mărunţişurile, mizeria sunt în fibra tuturor, iar minciuna, diversiunea, ipocrizia sunt instrumente de care se folosesc, fără deosebire de statut social, de nivel de cultură, de poziţie, toţi oamenii. Mi-aş scrie şi eu amintirile, şi s-ar găsi măcar unul la fel ca mine să mă citească dar, la dracu', pentru că sunt un laş nenorocit, n-am trăit nimic. Nimic să intereseze pe cineva. Nimic important. Nici măcar pentru mine. N-am făcut nicio ispravă. Am trăit lângă o femeie pe care am iubit-o puţin, din milă, şi pe care am urât-o mult. Care, chiar şi aşa, a fost şi este mai mult decât mine. Pentru că era din alt fel de plămadă. Şi, o vreme, a părut să dospească.

Până la urmă, cred că, totuşi, scrisul pare, dar nu e o treabă uşoară. E enervantă şi punctuaţia. În afară de punct şi de linie de dialog, de semnele întrebării şi ale exclamării, habar n-am ce să pun. Am citit în ultima vreme tot felul de cărţi în care autorii scriu pagini întregi fără niciun semn. Fraze lungi, pe pagini întregi. Dar ei cunosc bine meşteşugul şi sucesc şi-nvârtesc vorbele până se potrivesc şi spun povestea toată pe-nţeles. Dacă s-ar putea şi-aş face lumea să priceapă ce am eu de zis, aş vrea să scriu fără virgule pentru că virgula e o pauză iar eu n-am avut de multă vreme nicio pauză fir-ar ea a dracului de viaţă în care fără să fac nimic am tras mai rău ca un miner în şuturi legate unul după altul ca să câştige ea mai mult iar eu am câştigat numai oboseală şi tristeţe deşi nimeni nu crede asta toată lumea crede că bine mi-a mai fost că n-am făcut nimic decât să mă bucur de puţina ei glorie şi de banii ei când eu n-am văzut un şfanţ şi numai cu ţipete cu urlete şi cu văicăreli m-am ales auăleu nu mai pot n-am timp nici să mă piş ce mă fac dacă mă lasă vocea tu-ţi dai seama cretinule că dacă mă lasă corzile astea două murim de foame da' ţie nu-ţi pasă al dracului de fomist ce m-oi fi încurcat eu cu tine oarbă să fi fost ar fi trebuit să văd că eşti un dobitoc impresaru' lu' peşte că mai bine rămâneam la ţară cu lăutarii mei şi acum eram plină de bani nu trebuia să-i dau la toţi nemâncaţii mari profesori ce să zic să mă înveţe notele care la ţară nici n-aveam nevoie de ele. Dar eu n-am meşteşug. La mine nu merge fără virgule decât în propoziţii scurte, dar asta a mea, nevasta, zic, are propoziţii şi viaţă lungă. O mai ţin corzile alea două pe care le tot numără, deşi are coşmaruri. Unele sunt cu Callas de care a auzit şi a căutat-o pe internet şi pe urmă i-a vorbit despre ea ăla care a învăţat-o să cânte întâi fără note şi pe urmă cu note, că nu e proastă, chiar dacă n-a avut bacalaureat şi numai şase clase. Era frumoasă şi deşteaptă şi a învăţat repede şi uşor şi le-a bătut la cur pe-alea cu conservator, da' i-a fost frică să plece în lume fără mine, că eu am salvat-o când a fost de salvat şi acum mă urăşte şi-i e frică să nu rămână ca Maria Callas, care nu mai avea decât tehnică şi pe urmă a murit singură la Paris, da' ea dacă i se întâmplă moare singură fără voce şi fără tehnică în garsoniera ei de la nouă de pe colţ, dacă are noroc în somnul în care n-o visează pe Callas, ci pe copilul ăla mort la nuntă.

Dar e mai bine cu virgule. Cu pauze. De respiraţie. Să nu te îneci în timpul unui alto.

Mă uit la ea. Trenul taie în două amiaza aşternută pe un câmp lăsat pârloagă, la care se uită ea absentă, frecând în mâinile adunate o sticlă cu apă şi asta mie-mi aminteşte murdar de nopţile în care îmi era recunoscătoare şi mă răsfăţa, nopţi care nu se vor mai întoarce niciodată. Fălcile îi tremură în ritmul legănat al vagoanelor trecând. Trec, trec, trec trase de locomotiva care străpunge aerul murdar şi în care lasă brazde nevăzute.

Mie îmi plac oamenii cu biografii scurte. Care au trăit puţin şi au făcut puţine, ori au trăit mult, da' nu s-au omorât cu firea. Uite, Stalin şi Einstein au fost cam contemporani. M-am uitat pe Wikipedia şi acolo-s consemnaţi aceiaşi ani pentru naştere şi pentru moarte. N-am mai verificat alte surse, că mi-a plăcut sincronizarea asta. Ei, ăştia doi au făcut fiecare câte o chestie. Una. Atât. Cu asta au intrat în dicţionare. Unul a fost criminal. Ălălalt, dacă stau şi mă gândesc bine, cu teoria relativităţii pe care a descoperit-o, extrapolată şi utilizată creativ, ar fi putut să-i găsească toate scuzele din lume celuilalt, rusului. Georgianului, mă rog. Să fim corecţi! Totul e relativ. N-a zis el aşa? S-au avut, fără să ştie, ca fraţii. Unul a făcut căcaturi, ălălalt pregătea terenul să-i şteargă agravantele printr-un transfer elegant din fizică în plan moral. Mie ar putea ea să-mi şteargă agravantele. Eu n-am făcut cu viaţa mea nimic. Şi chestia asta, zice la biserică, e un păcat. Am irosit talantul. Dar am făcut o ispravă cu viaţa ei. Sau, cel puţin, aşa cred eu. Aşa credea şi ea. Mă rog, acum nu mai e de aceeaşi părere. Se uită pe geam şi blesteamă clipa în care m-a cunoscut. Sunt sigur de asta.

O să vă faceţi singuri o părere. Nu vreau să v-o impun pe a mea. Cum se face acum. Tu vezi o treabă şi-ţi faci o părere. Şi vin unii şi zic, nu-i aşa cum crezi tu, e altfel. E cum îţi spun eu. Cum, domne, zici tu, uite e aşa şi-aşa. >Nu, domne, zice, nu pricepi. Fii atent! Şi dă-i cu lămuriri că aia ce vezi tu cu ochii tăi nu e adevărat. Cum zicea mama. Prostule, dacă te prinde nevastă-ta, că s-o găsi vreo tâmpită să te ia, şi te vede cu ochii ei peste altă tâmpită în pat, tu să nu recunoşti şi să-i spui, iubito, ce vezi nu e adevărat. Şi, pe onoarea mea, dacă nu ţine. Ţine. Eu i-am spus nevesti-mii că nu i s-a întâmplat ce i s-a întâmplat şi ea m-a crezut. Numai că uneori visează. Eu am grijă să-i spun într-una că sunt numai vise, că nu sunt ce dezgroapă ea din subconştient şi nu prevestesc nimic. Uite, aşa îmi vine în minte alt abonat la dicţionare. Freud. Froid. A trăit mult. Optzeci. Dar nu mă deranjează. Are chestia cu visele. Din care derivă aia cu complexul lui Oedip. Pe mine nu mă afectează, pentru că, una la mână, eu am noroc să uit ce visez, aşa că n-am ce desluşi şi, doi la mână, eu nu mi-am iubit, eu mi-am urât mama. Cum am iubit-o şi am urât-o pe nevastă-mea, care n-a fost, dar acum e ca mama. Numa' că fără reguli. Aia, a dracului, ţeapănă şi rece era. Ai fi zis că e moartă, dacă n-ar fi fost vie. Glume proaste! Ca o gardiancă era. Ziceai că s-a calificat la Piteşti, la Gherla ori la Aiud. Bătăi, urlete, pedepse pentru orice, trebuie să iasă din tine bărbat adevărat, nu un molâu ca taică-tu, dacă Dumnezeu voia să te speli cu apă caldă, făcea aici o mofetă, dacă voia să mănânci ca un bivol, te făcea bivol şi te ţinea pe păşune, dacă voia să dormi până la amiază, te făcea orfan. Ea m-a făcut un laş, pentru că a vrut să mă facă erou. De fapt, n-o urăsc numai pe ea, urăsc toate femeile. Pentru că puteam să fiu multe, chiar cercetător am crezut cândva, dar nu sunt decât bărbată-miu. Aşa spunea nevasta mea despre mine când, după ce primea complimente, laude, urări de bine, de carieră şi de viaţă lungă, se întorcea să-şi ia haina de pe cuierul ambulant care eram. Care sunt. Pentru ea nu mai am nume. Nu am identitate. Meseria am dat-o dracului, trecutul nu face doi bani şi, normal, nici viitorul. Rudele mele puţine vorbesc despre mine la fel de concis. Nu sunt neamul lor. Sunt bărba-su. Nici oamenii din sat, oamenii care au fost la nunta aia de demult, nu mai ţin minte cine sunt.

Aşa creşte ura în om. Mare, grasă şi frumoasă. Până când devine singura care îl umple, îl satură, îl ţine în viaţă. Ura mea pentru ea seamănă bine cu iubirea. Aşa am învăţat de la mama. Eu sunt tot ce a făcut mama. Sunt opera ei. Nevasta mea e tot ce am făcut eu. Este opera mea. E eu.

*

La nuntă am văzut-o prima oară. Avea şapteşpe ani, era frumoasă de pica şi cânta cu nişte lăutari din satul vecin. Ca o privighetoare. Atâta ştia să facă, să cânte. Venisem cu un coleg la bunica lui, înainte de examenul de licenţă. A zis că e linişte la mamai-sa, că-s camere mari, răcoroase, văruite proaspăt şi că miroase frumos. Că avem cărţi, cursuri, tot ce ne trebuie, mâncare bună şi pace în grădină. O gură de aer. Să scap de scorpia bătrână. Aveam să devenim ingineri sau cercetători, nu eram hotărâţi. Eu, cel puţin, împins de la spate de maică-mea publicasem câteva articole şi studii, destul de mediocre, dar cine mai stătea să le evalueze în minunata lume nouă pe care o clădeam. Apăruseră chiar şi în nişte reviste frecventate de universitari, iar unul se nimerise să fie inclus într-un program universitar de schimb de experienţă şi fusese tradus la reciprocitate într-o gazetă poloneză de profil, Wszechświat nauk . Viitorul suna bine, mai aveam doar licenţa şi, cu puţin noroc, plus carnetul de partid şi câteva recomandări potrivite, doctoratul. În caz că nu, lucrasem în mare secret la o invenţie pe care o socoteam dărâmătoare. O invenţie care ar fi putut să-mi aducă titlul râvnit, başca poziţie, notorietate şi bani. Dar şi revanşa faţă de maică-mea căreia puteam să-i dau, în sfârşit, cu tifla. Dar până acolo mai era. În seara aia, mamai-sa lu' colegu' se pregătea să meargă la nuntă. Avea obligaţie. Era pe caiet, că şi socrii mari fuseseră la nunţi pe la neamurile ei, fără să mai pună la socoteală că era şi vară de-al doilea cu mama mirelui. Asta era una. Dar era şi rost de distracţie, că toată lumea ştia ce poamă era mireasa şi era păcat să nu fii de faţă la întâmplările pe care avea să le comenteze toată valea, vreme lungă de-atunci încolo. Noi, ca doi studenţi sârguincioşi, învăţaserăm toată ziua şi femeia ne-a zis să mergem cu ea, că tot dădea banii de dar şi era păcat să nu gustăm ca toată lumea o ţuică şi să nu mâncăm o friptură. Că tăiase tatăl miresii toate găinile din curte şi ştia tot satul că ale lui erau cele mai grase şi mai fragede, că erau crescute de capul lor prin bălăriile şi iarba mare de dincolo de şina de tren.

Râzând, ne-am tras pe noi repede nişte pulovere subţiri, blugii cumpăraţi cu mare greutate de la cineva care primea pachet, pantofi sport şi am escortat-o pe mama Ianca la biserică. Ne cam plictiseam, dar mamaie ne-a zis să avem răbdare, că o să merite, păcat că nu eram scriitori, ce mai roman ar fi ieşit. Petrecerea a început târziu, că popa avusese în toată amiaza numa' înmormântări. Una după alta muriseră babe şi moşi, lăsând locuri libere în strane la biserică, să aibă de ce se încăiera credincioasele şi împlinind visurile nerăbdătoare ale urmaşilor, de a intra deplin şi drept în stăpânirea gospodăriilor îndelung pândite. După atâta veşnică pomenire, părintele mersese acasă rupt de oboseală şi sătul de colivă, ca să fure un pui de somn, cât îi călca doamna preoteasă altă cămaşă şi-i pregătea o limonadă cu mentă. Pe urmă, împrospătat, dar în gură tot cu gust de grâu fiert îndulcit, se întorsese la altar să unească doi robi ai lui Dumnezeu pe care, în ciuda poruncii exprese din slujbă, ca nici un om să nu despartă ceea ce Făcătorul lumii binecuvântase ca să trăiască laolaltă, lumea şi întâmplările ce stăteau să aibă loc aveau să-i separe mai curând decât s-ar fi aşteptat chiar şi aceia care cunoşteau bine apucăturile miresei. După cununie, ne-am dus cu alaiul însoţit de un acordeonist care se cherchelise, tot aşteptând să se termine înmormântările şi cununia, către calea ferată, dincolo de care, pe un petic de pământ cam în pustiu, aproape de liziera unei păduri sărace, socrul mic ridicase două camere cu o bucătărie, în mijlocul unei curţi nici prea mari, nici prea mici, mai mult îngustă, ca zestre pentru zănatica de fie-sa şi răsplată pentru amărâtul care se legase la cap cu ea. Că nu era puţin lucru să măriţi o femeie cu un copil din flori, beteag, de care nu ştiai atunci când îl puneai în pat seara dacă avea să se mai trezească a doua zi. Micuţ şi palid, cu ochii duşi în fundul capului, înecaţi în vineţiul unor cearcăne mari, cu urechile clăpăuge ieşind dintre firele rare de păr cânepiu, cu mâini subţiri şi fără să fi putut merge sau vorbi vreodată, băieţelul zâmbea ştirb din scaunul tare, pe care bunică-sa i-l proptise în pridvor, să se poată bucura şi el de veselia lumii. Socrul mic tocmise femei la bucătărie, la servit şi o mână de lăutari din satul vecin. Ei, ăştia veniseră cu Privighetoarea, cum îi ziceau în toate satele din vale fetei care îi însoţea mai mereu în ultima vreme, la cererea publicului de nuntaşi. Ea cânta de mama focului, ei deveneau pe rând aprigi, veseli şi la urmă sentimentali, se ameţeau uşor şi duceau mâna la pungă mai fără socoteală. La sfârşit, erau cu toţii mulţumiţi, gazde şi invitaţi, başca muzicanţii şi Privighetoarea. Băusem câteva pahare şi continuam să mă plictisesc. Dacă n-ar fi cântat fata aia aşa de nemaipomenit de frumos, aş fi plecat numaidecât după friptură.

Nimeni nu ştia de ce, după atâta veselie, îi căşunase acu', la spartul chefului, să cânte nişte pricesne. I-ar fi mâniat pe toţi dacă n-ar fi uguit aşa de frumos. Ieşeau sunetele din gâtlejul ei subţire ca un izvor coborât din rai, pe care lunecau lebede cereşti şi în care înotau argintii peştii care tăinuiau în vechime numele lui Hristos. Feciorul miresii aţipise cu un zâmbet fericit pe buze, iar bunică-sa murmura o rugăciune, mângâindu-i fruntea umezită de o transpiraţie uşoară.

Privighetoarea fermecase toată nunta. Nimeni nu se mai uita la mireasă. Deşi îi promisese lu' tac-su ca măcar la nuntă să fie cuminte şi cumpătată, să nu-l facă de râs, până la urmă, femeia nu mai răbdase ocara de a nu fi fost ea admirată şi invidiată. S-a apucat să bea de ciudă, să chiuie şi să joace pe mese. Lumea se uita năucă la ea. Privighetoarea cânta despre durerea Maicii Domnului strigând la picioarele Crucii, iar mireasa şuiera beată ruptă şi tropotea pe tăbliile lungi din lemn, călcând în farfuriile cu resturi de sarmale şi fripturi, în străchinile cu murături şi mujdei de usturoi, făcându-le praf, strivind coşurile din plastic pline cu felii groase de pâine şi răsturnând paharele care lăsau în urma lor dâre roşii de vin acriu. La un moment dat, Privighetoarea se oprise din cântat, dar mireasa n-auzea liniştea. Cu ochii închişi şi capul lăsat pe spate, cu mâinile fluturând în lături ca două aripi betege, bătea din tocuri mărunt pe loc şi se-nvârtea pe masă, zvârlind în lături cu poala murdară a rochiei sticlele goale, şervetele pătate, tacâmurile folosite şi tot ce mai scăpase din dansul ei nebun. Lu' taică-su îi plesnea obrazul de ruşine şi se înverşună şi el pe băutură. Mama miresii şi-a lăsat nepotul aţipit pe veranda îngustă şi a coborât să-şi potolească fata. Dar ea parcă nici n-o vedea. De dragul la băiat, mamă, potoleşte-te, că ajungem bătaia de joc la toată valea asta, se tânguia biata femeie, dar mireasa o ţinea îndârjită pe-a ei. Apoi femeia a mai ţinut piept râsului înfundat al slugilor tocmite şi-al oaspeţilor, pe urmă s-a refugiat în tinda mică şi-a început să plângă, cu văitături prelungi. Boabele mari ale lacrimilor ei amare se amestecau cu picurii de sudoare curată a copilului care începuse să respire din ce în ce mai greu în somn. Mirele şi-a văzut nevasta jucând ca o deşuchiată, da-n loc s-o oprească, a început să-şi umple şi el mai abitir paharul. S-a uitat la copil şi la soacră, a vrut să zică ceva atunci când i s-a părut că pruncul nu mai respiră, dar a tăcut. Nu era al lui, nu era treaba lui. Copilul nu mai sufla deloc. Se răcea uşor şi se făcuse alb şi limpede la faţă. Numai buzele subţiri desenau o linie frântă vineţie pe chipul lui străveziu. Nimeni afară de ginere şi de mine nu a băgat de seamă. Aşa cum a tăcut el, am tăcut şi eu. Bunică-sa îl mângâia cu ochii goi pe mâna nemişcată. Privighetoarea lăsase pricesnele şi o luase iar pe-nvârtite. Lăutarii rupeau viorile şi contrabasul, nuntaşii tropoteau în praful ogrăzii goale, iar lângă socrul mic, ocupat cu golitul paharelor unul după altul, şedea tăcut fratele miresii, cu mâinile împletite la piept, peste reverele înguste ale jachetei de costum, privind încruntat la oaspeţii care îi necinsteau cu purtarea lor surioara. Dar degeaba striga mireasa şi juca de mama focului, degeaba şi-a pus poalele-n cap, că oamenii râdeau, însă tot n-o pierdeau din ochi pe Privighetoare. Până la urmă, proaspăta nevastă s-a îmbătat cui şi-a adormit pe prispă, lângă mamă-sa, cu voalul desfăcut din coc, bâzâită de muşte, îngânând oropsită ai văzut, mamă, ai văzut ce ruşine-am păţit, ai văzut cum mi-a furat nunta, curva aia, ai văzut? A început să sforăie uşor în ritmul frenetic al muzicii, fără să bage de seamă cum se ridica odată cu ţărâna răscolită de picioarele întărâtate în jocul sălbatic, uşor ca un abur plăpând, sufletul amărât al feciorului ei. Tată-su şedea pe treapta strâmbă din lemn negeluit a pridvorului şi fiecare cuvânt al fie-sii săpa în mândria lui ca viermele cel neadormit în carnea putredă a morţilor, abia petrecuţi de popă la groapă. Larvă lucioasă care se strecurase molatic şi nevăzută între pielea sticloasă şi oasele crude ale pruncului care-i fusese nepot. Mirele şedea în genunchi lângă lăutari şi o ruga pe Privighetoare să-i cânte de jale, că n-a ştiut cu cine să se însoare. Ea râdea şi-i dădea înainte, sub ochii răi ai socrului mic. Dac-a văzut mirele că fata nu-l bagă în seamă, s-a îndârjit şi el pe băutură. Pe urmă s-a ridicat ţeapăn şi s-a pierdut împleticindu-se, dincolo de calea ferată, tocmai când se apropia un tren, şi dus a fost. După ce au trecut cele douăzeci şi trei de vagoane ale marfarului pe care scria cu litere roşii, mari cât un stat de om, Agrocoop, numărate unul câte unul de fratele miresii, nici urmă n-a mai fost de ginerică. Niciodată. Spunea lelea Ianca mai târziu că nimeni nu i-a mai dat de urmă. Dar atunci petrecerea a continuat şi fără el. L-au nuntit fără să ştie şi pe pruncul ăla fără de noroc, în loc să-l prohodească. Li se arătase la toţi un semn, da' nu-l desluşiseră, aşa cum niciodată nu ştim să citim însemnele pe care ni le trimite soarta. Şi nu ne pregătim să întâmpinăm nenorocirile. Le înţelegem pe toate după ce ne lovesc necazurile, dar nu mai tragem din asta nici un folos.

Şedeam într-o margine şi mă uitam la toţi. N-am idee de unde, dar am ştiut că o să se întâmple o nefăcută. Mai spre dimineaţă, tovarăşul meu a luat-o pe mamai-sa, afumată bine şi sătulă de râs, şi-a dus-o acasă. I-am făcut semn că mai rămân şi el mi-a făcut complice cu ochiul. Lăutarii au obosit şi fratele miresii a pus muzică la pick-up. De chef târziu şi pe sfârşite. Trist şi de inimă obidită. De dimineţi pâcloase cu gust acru de vin şi mireasmă amară de tutun. Plăci vechi, scoase din teci prăfuite de carton jupuit, imprimat cu poze în culori şterse, plăci care pocneau şi hârâiau, învârtindu-se fără grabă sub acul tocit. Din şanţurile lor mici ieşeau nevăzute voci tremurate, pe care puţini şi le mai aminteau. Nuntaşii rămaşi erau care adormiţi cu capul pe masă, care încinşi de pofte, înghesuindu-şi nevestele prin cotloanele din ogradă, care nostalgici, îngânând melodiile vechi şi legănând paharele goale culese de pe jos, pe unde le azvârlise dansul miresii, pecetluite din nou de urma grasă a buzelor şi a degetelor care le strângeau uşor, ca un reflex îngânat al cântecelor care se revărsau poticnit din difuzoare. Privighetoarea amuţise şi ea lângă un pahar pe jumătate plin cu vinul care o încălzise şi o moleşise, iar tovarăşii ei moţăiau pe scaunele tari.

Am văzut când fratele miresii i-a făcut semn lu' tac-su. Au luat-o cu binişorul, zicându-i că o duc să se odihnească niţel. Când a văzut că se depărtează de casă, fata a încercat să se împotrivească, uitându-se în jur după ajutor, da' i-au zis şoptind răguşit, privind cu grijă în toate părţile, să nu-i vadă ori să-i audă ăilalţi, că o duc într-un loc mai liniştit să doarmă, ca să n-o deranjeze nimeni. Am dat roată cu privirea şi n-am văzut decât uitătura rece, gura pungită şi măselele scrâşnind mut sub pielea tuciurie a soacrei mici. Copilul de lângă ea era cufundat într-o lumină cenuşie. M-am luat după ei binişor, cu fereală, fără să am curaj să zic vreo vorbă. Fata se lăsase moale în braţele lor noduroase, ieşite din mânecile suflecate ale cămăşilor bune, de sărbătoare, ca nişte crengi răsucite de copaci crescuţi cu încăpăţânare în câmpuri seci. Li se umflaseră vene groase pe gâturile scurte, cu pielea brobonită de sudoare, străbătută de-a latul de cute adânci, negre ca nişte şanţuri în care se adună ţărâna lipicioasă după ploaie. Suflau greu şi întărâtat, ochii le luceau întunecaţi de răzbunare şi de poftă proaspătă. Au târât-o după ei departe de casă, dincolo de cotul pe care-l făcea calea ferată, unde, pe o linie părăsită, ascunsă de ierburile înalte şi uscate, de bălării cu tije lemnoase şi frunze ca nişte lame lungi, tăioase, se afla un vagon de tren ruginit, cu pereţii din fier îmbrăcaţi în iederă sălbatică, fără uşi sau ferestre şi cu nimic altceva înăuntru, afară de copaci tineri şi tufe grase cu ţepi ascuţiţi, care nu mai găsiseră alt loc să răsară. Văzusem vagonul ăsta din trenul care ne adusese pe mine şi pe prietenul meu aici şi îmi promisesem să mă întorc să-l cercetez. Dar uitasem imediat. Îl revedeam acum şi simţeam că înăuntrul lui, în poiana bizară de sub coroanele subţiri cu frunze crude, avea să se întâmple o fărădelege. Am mers după ei şi m-am uitat. Am stat departe, la capătul vagonului, şi am privit printre coardele moi de iederă potopite de frunze fragede, prin zbaterea lor verde, cum au târât-o pe fată pe podeaua mâncată de rugină a vagonului, cum au lovit-o peste obraz cu pumnii, cum i-au pus un cuţit cu lamă scurtă la gât şi-apoi au crestat-o la comisura buzelor. Să nu mai cânte. Să tacă. Să-şi vadă de locul ei. Privighetoareo, fă, o să-ţi tai gâtu' ăla din care cânţi să nu mai cânţi şi gura aia spurcată, auzi, fă? Auzeam vorbe îngălate, înăbuşite de înjurături lungi, apoi am văzut cum i-au ridicat fusta. Pântecul ei smead, umbrit de cârlionţii mărunţi şi brumării, a sclipit într-o rază de soare, pătrunsă în vagon odată cu bâzâitul unei viespi, printr-un ochi de lumină lăsat de două crengi subţiri. Apoi am simţit la fel de dureros ca şi ea strivitura trupului bătrân care a încălecat-o şi a început să se zvârcolească deasupra ei cu furie şi deznădejde. Mă uitam cu ochii mijiţi şi vedeam scăfârlia bătrână, cheală, cu pielea zbârcită, potopită de pete cafenii şi împurpurată de efort, bălăngănindu-se înainte şi înapoi ca un leagăn prins cu sfoară de creanga nesigură a unui copac şi lăsat în bătaia vântului. M-am temut o clipă, întâlnindu-i privirea ridicată spre capătul vagonului. Dar ochii bătrânului nu vedeau nimic, aşa cum şi trupul lui se zvârcolea degeaba. Prin despicătura lăsată de nasturii descheiaţi ai cămăşii, sub nodul lărgit al cravatei pestriţe, ieşeau smocuri de păr sure, udate de sudoarea urii şi a neputinţei. Îmi vârâsem unghiile în carnea palmelor de frică şi de scârbă şi tot n-am zis nimic. Stăteam acolo şi mă uitam cum capul fetei se legăna şi el dintr-o parte într-alta, în aburul castaniu al părului răsfirat printre fire de iarbă şi gândăcei roşii, sub zborul alburiu al unui puf de păpădie. După o vreme, bătrânul s-a ridicat, parcă trezit şi fiindu-i silă de el însuşi. Când fiu-său a încercat să spele el ruşinea neputinţei părinteşti, bătrânul i-a tras un dos de palmă, i-a ridicat nădragii din vine şi l-a îmbrâncit afară din vagon. Pe fată au lăsat-o acolo, fără să ştie ce-i cu ea. M-am mai uitat la ea o vreme, cum şedea aşa, cu picioarele desfăcute, mototolită, ciufulită şi gemând uşor. Un fir gros de sânge îi tăia obrazul, scurgându-se înspre ureche. Atunci mi-am spus că-i sunt dator. Am luat-o de nevastă.