Dragoste
Mereu aceeaşi scenă care se repetă
Un fel de zeitate aprinde toate luminile
dansează cu noi cum nu se poate mai graţios
pentru ca apoi să ne rupă gâtul ca unor găini ameţite
sau să ne dea pe mâna realităţii
să facă din noi
ce vrea ea.
Viaţa de aici
E liniştea care se lasă după ce e rostit cuvântul cancer la o reuniune de familie
E vocea mamei care ne strigă din sufragerie să dăm muzica mai încet în amintirile fericite
E momentul de cumpănă când realizăm că sufrageria e singura care a supravieţuit aproape intactă
E ciuda cu care ne spunem că nu e nimic îndeajuns de aievea
Şi e cruzimea cu care ne asediază un întreg popor de umbre
E frumuseţea ta sfidând toate legile universului
Extazul pe care îl duc cu greu, ca pe un bolovan care mi-a înflorit din oase
Şi suflul unui împreună pe care doar aparatele singurătăţii îl ţin în viaţă