Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Foileton  Sageata  Anesthesia

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Anesthesia (XVII)


Dan Recheşan

06.05.2018
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Rezumatul capitolelor precedente: Doctorul Stark de la spitalul din Mariagrün primeşte de la alteţa sa regală, Leopold de Leuben, regent al Lodomeriei, invitaţia de a fi numit medic curant al curţii din Salzberg. Conform lui Frank Lügner, un prieten al lui Stark, Lodomeria e un colţ de lume înapoiat, cu mentalităţi medievale, cu ţărani săraci şi burghezi bigoţi şi cu un impas dinastic. Totuşi Stark e sfătuit să accepte pentru că la curtea din Salzberg va întîlni cazuri interesante şi, în plus, va prospera. Presat şi de directorul spitalului, Stark acceptă şi pleacă spre Lodomeria. În tren, Stark îl cunoaşte pe Aldo, un pictor admirator al lui Gustav Klimt, cu o istorie sexuală începută devreme şi cu aplecări homosexuale. Îi propune să îl însoţească şi ajung împreună la Salzberg. După mai multe zile de inactivitate, Stark îl consultă pe Waldemar, viitorul moştenitor al tronului Lodomeriei, un copil anemic, care dă semne de retardare şi cruzime nejustificate. Leopold de Leuben, un pasionat vînător, îi cere lui Stark să se ocupe de Waldemar, iar lui Aldo să îi realizeze un portret.
Un bărbat înalt şi deşirat, diagnosticat de Stark, la spitalul din Mariagrün, cu mitomanie şi o gravă formă de anesteshia sexuală, dar externat de directorul clinicii, se recomandă drept consilier aulic Fábian Vizállás de Szigetházy şi îl cunoaşte pe tânărul locotenent Szent Miclos Cândea, căruia îi este secund într-un duel ad-hoc. Locotenentul este ucis, iar Fabian îi promite că se va duce la Cracovia, pentru a-i duce soţiei sale vestea că a fost ucis şi lucrurile acestuia. Soţia, Cornelia, o româncă din Mureş, este o tînără baroneasă, foarte frumoasă, dar distantă faţă de Fabian. Fabian pleacă de la văduvă şi se îmbarcă pe primul şlep care trece pe Vistula. Ajunge la Salzberg, cu planul de a-l convinge pe regent să îi încredinţeze construcţia unui lanţ de canale navigabile.
Cornelia vrea să recupereze trupul soţului ei, dar comandantul regimentului îi spune că a fost înmormîntat pe cîmpul de luptă, acolo unde a căzut, ascunzînd informaţia despre duel. Egon von Stahlfaust, un prieten al locotenentului şi nepot al soţiei regentului Leopold de Leuben, recent detaşat la Salzberg, o invită pe Cornelia acolo pentru a o ajuta să înceapă căutările mormîntului soţului ei. Aceasta ajunge la Salzberg împreună cu o prietenă, Nora, închiriază o casă şi o renovează.

17.
Vineri, 10 decembrie, Salzberg

De cîteva seri, pe la ora culcării auzeam zgomote ciudate dinspre odaia ocupată de von Geschtanck: bufnituri, gemete şi plesnituri seci ca şi cum cineva ar izbi un trup cu o cravaşă. M-am ridicat din pat şi m-am apropiat de perete, acolo unde se căsca larg hornul şemineului şi am auzit o voce înfundată exclamînd: "Doamne, fie-ţi milă de sufletul meu păcătos!" Încredinţat că poliţaiul interoga un individ, chiar acolo în camera lui, m-am culcat la loc în aşternuturi şi-am închis ochii. După o vreme zgomotele au încetat şi am adormit. Dimineaţa, cînd slugile treceau pe coridoare cu tîrnuri din nuiele în mîini stîrnind norişori de praf, am încercat să aflu cine era nenorocitul care fusese torturat aseară, însă ei au ridicat din umeri, temîndu-se pesemne să-mi destăinuie ceva. Pînă la urmă, dezlegarea enigmei mi-a oferit-o chiar Geschtanck care, deschizînd uşa m-a salutat întrebînd scurt:
- Doctore, pot să vă solicit un consult?

Am intrat în birou şi şi-a scos surtucul şi cămaşa. Toată spinarea şi umerii îi erau brăzdaţi de-a curmezişul de răni liniare, unele proaspete şi supurînde, altele deja cicatrizate. Cauza rănilor era evidentă, de altfel pe unul din pereţii camerei am zărit atîrnînd cîteva cravaşe şi biciuri cu pleasna din bile de plumb. Fără să spun nimic i-am dezinfectat rănile şi le-am uns cu o alifie preparată din arnică.
- Ustură a dracului, a mormăit el, dar nu mă pot opri, e singura mea meteahnă!

L-am sfătuit să renunţe o vreme la viciul său sau cel puţin să înmoaie biciul în oţet ca să prevină apariţia unei infecţii.

Mi-am amintit de cazul unui funcţionar imperial, de altfel un bărbat onest, soţ şi tată exemplar care, ascunzîndu-se de familie, cobora în pivniţa locuinţei sale unde se biciuia pînă la extenuare. El mi-a destăinuit că nu simte nicio plăcere sexuală alături de soţia sa deşi se culca cu ea în mod frecvent, singurul fel în care putea să ajungă la orgasm fiind flagelarea. Am înţeles atunci că printre alte modalităţi de exacerbare a libidoului era şi excitarea nervilor periferici, îndeosebi a celor din zona şezutului, iar acest fapt poate explica anumite comportamente psihologice deviante.

Citind Flagellum salutis a lui Paullini am găsit descrierea amănunţită a unor flagelanţi celebri. Contele Giano Pico de Mirandola povestea, de pildă, cazul unui amic de-al său, un bărbat viguros şi nesăţios, însă atît de leneş şi neabil în luptele amoroase încît nu obţinea satisfacţie decît după ce era biciuit straşnic, pînă îi dădea sîngele. O relatare asemănătoare o oferă cunoscutul medic Otto Brunfels despre un bancher din Munchen care nu putea face dragoste decît după ce era lovit cu o biciuşcă peste fese. Acelaşi comportament îl găsim în cazul unui bogat negustor de brînzeturi din Lubeck. El a fost demascat de două prostituate pe care le-a atras într-o pădure, unde, după ce şi-a scos veşmintele le-a ordonat acestora să-l lovească din toate puterile cu nişte nuiele verzi. Femeile au povestit poliţiei că, de-abia după aceste manevre dureroase, omul a fost capabil să se culce cu ele. Nu numai bărbaţii dar şi unele femei sunt atrase de această practică perversă de obţinere a plăcerii. Juvenal ne înfăţişează într-un poem desfrînarea matroanelor romane, lovite şi umilite de trecători în timpul sărbătorii Lupercaliilor. Flagelarea pasivă poate stîrni senzualitatea şi acest fapt este demonstrat de istoria sectei flagelanţilor, foarte răspîndită în Evul Mediu, ai cărui adepţi se biciuiau ei însuşi, fie din penitenţă, fie din dorinţa de mortificare a cărnii şi de păstrare a castităţii. La început această practică a fost agreată de Biserică dar cînd s-a observat că flagelarea acţiona ca un stimulent al luxurii s-a ajuns la întîmplări nefericite, preoţii au fost nevoiţi să interzică această practică. O dovadă că flagelarea stimulează sexualitatea este păţania celor două eroine ale flagelării, Maria-Magdalena de Pazzi şi Élisabeth de Genton. Maria-Magdalena, unica fiică a unor părinţi bogaţi a intrat în 1580 în rîndul ordinului Carmelitelor din Florenţa. Ea mărturisea că cea mai profundă satisfacţie în timpul penitenţei se producea atunci cînd preotul o lovea peste fese sau o biciuia peste şalele goale în prezenţa celorlalte călugăriţe. Flagelările intense practicate încă din perioada copilăriei i-au ruinat sistemul nervos şi i-au provocat dese crize de delir, iar în timpul halucinaţiilor vorbea ca şi cum ar fi făcut amor cu un bărbat desfrînat. În acelaşi fel se comporta şi Élisabeth de Genton, care după ce era excitată de flagelare devenea o adevărată bacantă şi se tăvălea înfierbîntată şi despuiată pe duşumele pretinzînd că se acuplează cu un bărbat ideal şi strigînd cuprinsă de o fericire intensă: "Iubire, iubire infinită, creaturi ale cărnii faceţi dragoste asemeni mie!"

Am desluşit şi misterul vocii calde de tenor care cînta arii din Donizetti în toiul nopţii. Ea aparţinea unui compatriot de-al lui Aldo, messer Giacomo Bacelotti, un bărbat cocoşat şi negricios, angajat pe postul de capelmaister al curţii regale. N-am idee cu ce se îndeletnicea de fapt, fiindcă orchestra regală se reducea la un toboşar, doi-trei suflători şi violonişti nu prea îndemînatici care exersau cîteodată pe culoare sau într-o sală neîncălzită, intitulată pompos, camera de muzică. În pofida faptului că avea un aspect neatrăgător se ţinea toată ziua după servitoare nepierzînd nicio ocazie să le înghesuie şi să le facă propuneri indecente peste tot unde le întîlnea. Toate acestea mi le-a povestit una dintre ele o fată blondă şi nurlie pe nume Olesia, care îmi aducea în fiecare dimineaţa apă pentru spălat şi se îngrijea de lenjeria mea.
- A încercat să te pipăie şi să-ţi ridice fustele în cap? am întrebat-o cu o urmă de gelozie.
- Ooo, nu, nici vorbă, a rîs ea, domnul capelmaistru s-a tîrît în genunchi dinaintea mea zicînd să-i îngădui să-mi sărute pantofii... iar cînd l-am luat peste picior a mai zis că-s leit logodnica lui moartă de tînără în ţara taliană şi că mă iubeşte atît de mult că ar săruta şi podelele pe care calc!

Mărturisesc că slujnicuţa îmi plăcea şi mie, bucuros aş fi trîntit-o în patul meu fiindcă nu mai avusesem parte de o partidă de amor de cînd plecasem din Neueburg, iar faptul că Bacelotti era atît de cuprins de lubricitate nu m-a mirat. Întîlnisem cîteva cazuri, să le zic de fetişism, o deviaţie destul de benignă, în care pacienţii colecţionau bucle, panglicuţe, batiste parfumate şi ciorapi, obiecte pe care le foloseau ca să se masturbeze încercînd să-şi provoace orgasmul, însă niciunul nu era atît de cuprins de patimă încît să sărute urmele celei pe care o adora. Îl credeam în stare şi de oribila aplecare de a dezgropa cadavrele femeilor şi de a le pîngări cu poftele lui anormale.

În ultima vreme am constat o agitaţie sporită în rîndurile servitorimii care se înghesuie pe coridoare cărînd tot felul de pachete, iar zilele trecute castelul a fost invadat de o trupă de lucrători care s-au apucat să robotească în aripa principală. Salahorii au instalat schele, zidarii au început să tencuiască pereţii sălilor şi ai coridoarelor, zugravii să spoiască peste tot cu bidinelele şi în învălmăşagul acela de moloz, găleţi cu vopsea, scînduri şi saci cu var, Puteyra se învîrtea transpirat, roşu ca un rac şi duhnind a rachiu, dînd ordine, zbierînd şi ocărînd de zor. Cînd l-am întrebat care-i motivul acestor lucrări s-a arătat foarte mirat:
- Cum, nu ştiţi? Se apropie adventul, iar alteţa sa va deschide, ca în fiecare toamnă, balul crizantemelor!

După această explicaţie s-a repezit în sala de recepţie unde trudeau printre baloturi de stofe, rumeguş şi valuri de atlas vişiniu, tapiţerii, ebeniştii şi tîmplari aduşi să repare mobilierul şi să împodobească pereţii cu decoraţiuni aurite. Se pare că sărbătoarea de Lăsata Secului era o tradiţie foarte îndrăgită în capitala Lodomeriei, prilej cu care regentul organiza un eveniment public festiv la care erau invitaţi pe lîngă ambasadori, ofiţerii superiori şi funcţionarii regatului, toţi reprezentanţii elitei societăţii din Salzberg.

Am profitat de faptul că nimeni nu avea timp să-l păzească şi i-am făcut micului rege un consult medical complet. Am detectat o inflamare a ganglionilor limfatici cervicali care ar putea fi semnul existenţei unei infecţii tuberculoase dar cel mai îngrijorător simptom era atonia musculară a membrelor, în special a mîinii şi piciorului drept care ar putea fi determinată de tulburări neuropatologice periferice sau mai grav, de o degenerescenţă ereditară la nivelul creierului. Nu aveam niciun mijloc la îndemînă să împiedic progresia bolii, probabil că nici în clinica din Mariagrün n-aş fi reuşit. Avusesem un caz clinic asemănător, cel al unui băiat de doisprezece ani, fiul unui pietrar styrian. Ca şi Waldemar era gîngav, atins de atonie musculară şi prezenta simptome evidente de retardare mintală ca urmare a unor tare ereditare evidente, tatăl său fiind un alcoolic înveterat, iar mama o neurastenică. Mă îndoiam că aceste concluzii l-ar fi bucurat pe regent însă, în spiritul jurămîntului hipocratic, eram decis să i le comunic îndată ce avea să se întoarcă în capitală.

Deşi toamna era pe sfîrşite, în Salzberg domnea o vreme plăcută, termometrul urcînd chiar peste 15o Celsius, datorită vîntului cald care sufla dinspre culmile munţilor Tatra, aidoma foehnului elveţian. Am ieşit să mă plimb în afara zidurilor unde, pe păşunile uscate de brumă înfloriseră o mulţime de brînduşe de toamnă. Am cules cîteva, nu ca să îmi împodobesc camera, ci pentru că din bulbii acestei flori delicate se poate extrage un alcaloid cu efecte analgezice şi antiinflamatoare, dar şi o otravă extrem de puternică, comparabilă cu arsenicul.

Întorcîndu-mă în oraş am auzit răsunînd o goarnă şi am văzut un escadron de cavalerişti intrînd în galop pe poartă. În fruntea lor călărea ţanţoş un ofiţer înalt şi lat în umeri strîns într-un veston bleu cu fireturi roşii şi cu capul acoperit de o chivără sclipitoare din oţel. Pe cît de impecabilă era ţinuta sa pe atît de jalnic arătau călăreţii care-l urmau. Unii de-abia se ţineau în şa, alţii erau pansaţi de mîntuială cu cîrpe îmbibate de sînge, însă toţi aveau feţele pămîntii, trase de osteneală, uniformele rupte şi pline de colb, iar fanioanele cu stema Lodomeriei din vîrful lăncilor fluturau ca nişte zdrenţe murdare. Îndată ce m-a zărit, ofiţerul a salutat cu sabia, apoi a descălecat pocnindu-şi călcîiele şi rostind cu o voce metalică, de om obişnuit să comande:
- Oberstleutnant Egon von Stahlfaust, comandantul regimentului de lăncieri al majestăţii sale!

Mi-am spus şi eu numele adăugînd:
- Sunt medic, pot să-i examinez pe răniţi?

Şi-a scos coiful, iar ţeasta lui dolihocefalică, acoperită cu păr blond, tuns scurt, a lucit în soare.
- Au răni uşoare, se descurcă singuri, nu merită osteneala... au avut parte de o încăierare cu o sotnie de cazaci, nimic mai mult!
- Sper că aţi învins inamicul, domnule oberstleutnant! am spus încercînd să par interesat.

El s-a strîmbat atingîndu-şi cicatricea mare care-i brăzda umărul obrazului:
- Da, i-am pus pe fugă deşi aveau superioritatea numerică, însă, aşa cum i-am comunicat şi regentului, am nevoie de întăriri, eventual încă două-trei batalioane de cavalerie grea, cuirasieri şi dragoni ca să pot organiza un corp expediţionar care să efectueze o pătrundere în adîncime pe teritoriul inamic!

Am aflat destul de uimit că ne aflam la cel mult o sută de mile de imperiul marelui urs pravoslavnic şi astfel de ciocniri de-o parte şi de alta a frontierei erau frecvente, iar războiul iminent. Nimeni, însă, nu vorbea despre asta, deşi starea în care se aflau fortificaţiile, delăsarea trupelor încartiruite în jurul oraşului şi lipsa de popularitate a regentului printre civili constituiau suficiente motive de îngrijorare.

Întorcîndu-mă în palat am dat peste patru servitori care atîrnau ghirlande mari de crizanteme în dreptul coloanelor şi întindeau un covor mare din catifea roşie pe treptele de la intrare. Şambelanul se învîrtea pe lîngă ei, suduind şi muştruluindu-i. Duhnea a rachiu mai tare decît de obicei, iar cînd m-a văzut mi-a explicat plin de un entuziasm îndoielnic motivul acelei pavoazări excesive.
- Mîine soseşte soţia regentului, arhiducesa de Steyenmark şi trebuie s-o întîmpinăm aşa cum se cuvine!

L-am lăsat cu treburile sale şi am trecut să văd cum se mai simţea von Geschtanck. I-am oblojit din nou crestăturile de bici şi l-am întrebat de-a dreptul:
- Spune-mi, cum se poate distra un bărbat pe-aici, în afara unei partide de vînătoare sau a unei beţii straşnice cu amicii?

Poliţaiul a rînjit amuzat:
- Mă-ntrebaţi de bordeluri, nu-i aşa? Ar fi două... unul pentru soldaţi şi oameni de rînd, în piaţa centrală, într-o casă cu felinare roşii, lîngă statuia lui Othon cel Mare. Al doilea este destinat nobilimii dar, deocamdată, nu am permisiunea să vă spun unde se află!

Altul în locul meu s-ar fi simţit ofensat, eu am trecut peste remarca sa răutăcioasă şi am chemat-o pe Olesya rugînd-o să-mi încălzească apă pentru spălat.

(va urma)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer