Un bărbat înalt şi deşirat, diagnosticat de Stark, la spitalul din Mariagrün, cu mitomanie şi o gravă formă de anesteshia sexuală, dar externat de directorul clinicii, se recomandă drept consilier aulic Fábian Vizállás de Szigetházy şi îl cunoaşte pe tânărul locotenent Szent Miclos Cândea, căruia îi este secund într-un duel ad-hoc. Locotenentul este ucis, iar Fabian îi promite că se va duce la Cracovia, pentru a-i duce soţiei sale vestea că a fost ucis şi lucrurile acestuia. Soţia, Cornelia, o româncă din Mureş, este o tînără baroneasă, foarte frumoasă, dar distantă faţă de Fabian. Fabian pleacă de la văduvă şi se îmbarcă pe primul şlep care trece pe Vistula. Ajunge la Salzberg, cu planul de a-l convinge pe regent să îi încredinţeze construcţia unui lanţ de canale navigabile.
Cornelia vrea să recupereze trupul soţului ei, dar comandantul regimentului îi spune că a fost înmormîntat pe cîmpul de luptă, acolo unde a căzut, ascunzînd informaţia despre duel. Egon von Stahlfaust, un prieten al locotenentului şi nepot al soţiei regentului Leopold de Leuben, recent detaşat la Salzberg, o invită pe Cornelia acolo pentru a o ajuta să înceapă căutările mormîntului soţului ei. Aceasta ajunge la Salzberg împreună cu o prietenă, Nora, închiriază o casă şi o renovează.
18.
Razele soarelui se strecurară printre faldurile draperiilor şi-i atinseră pleoapele ca nişte fantomatice degete prăfoase, aurii. Fábian deschise ochii încet, cu precauţie, ca şi cum ar fi vrut să se convingă că într-adevăr se afla într-un dormitor din aripa de vest a palatului regal şi nu într-un culcuş mizer dintr-un han. Patul în care dormise era o piesă de mobilă antică, masivă, din lemn de nuc, afumat de vechime, decorată cu pilaştri răsuciţi şi capiteluri cu motive din frunze de acant. Pernele şi cearşafurile din damasc gălbui, brodate în colţuri cu stema regală, un inorog şi un leu susţinînd cu labele o spadă, erau scrobite dar miroseau tare a urină de pisică şi a mucegai. Acelaşi iz insalubru se impregnase în draperiile din catifea roase de molii şi-n covorul gros cu motive florale, dar acest amănunt neplăcut nu ştergea impresia de somptuozitate a încăperii.
Se ridică în capul oaselor şi tuşi scuipînd drojdiile amare ale nopţii trecute. Petrecuse pînă după miezul nopţii într-o cîrciumă, alături de doi cavalerişti din regimentul de gardă. Deşi părea mai degrabă un individ retras şi timid, de data aceasta băuse nenumărate clondire cu rachiu, cot la cot cu soldaţii care-şi povesteau ultimele isprăvi de arme şi se împăunase cu cunoştinţele sale de strategie şi de artă a fortificaţiilor. La un moment dat li se alătură însuşi şambelanul palatului care, cherchelit bine, îl îmbrăţişă şi-i mărturisi că nu întîlnise niciodată un inginer militar mai priceput decît el. Laudele, efuziunile bahice şi alcoolul care îi înfierbînta mintea, toate îi dădeau senzaţia, pentru prima oară în peregrinările sale, că soarta îi era favorabilă. Se retrăsese atunci cînd Putyera îi propuse să meargă într-un bordel pentru soldăţime unde, zicea el, curvele-s ieftine şi fără sclifoseli, pretextînd că a doua zi trebuia să inspecteze fortificaţiile. Nu prea sigur pe picioarele sale, îşi găsise camera cu ajutorul unui lacheu şi se prăbuşise în pat, fără să se mai dezbrace.
Coborî încet din patul înalt, cu o mişcare bîjbîită, încă ameţit de aburii alcoolului şi se îndreptă spre un lavabou mare din malachit şlefuit. Îşi scoase nădragii şi cămaşa mototolită, purtînd urmele libaţiilor nocturne şi îşi stropi obrajii cu apă rece. Se privi apoi cu atenţie în oglinda antică cu ramă patinată din bronz, înfăţişînd şerpi solzoşi împletiţi în jurul a două nuduri masculine, cu membrele răsucite în crisparea agoniei. Trupul său slab, descărnat, cu pielea gălbuie şi pieptul scobit precum carena unei păsări se reflectă în apele tulburi printre laocooni din bronz. Îşi inspectă obrazul prelung cu pomeţi osoşi şi bărbia îngustă şi începu să se bărbierească cu mişcări repezi, mînuind briciul cu dexteritatea unui spadasin. Un servitor îi atîrnase la căpătîiul patului o cămaşă imaculată şi un costum negru, din lînă groasă, puţin prea larg pentru trupul său. Îşi stropi obrazul cu o colonie ieftină dintr-un flacon aflat pe lavabou, îşi răsuci în sus sfîrcurile mustăţii roşcate şi se mai privi încă o dată în oglindă înainte de a ieşi. O pălărie neagră, cu boruri mari şi o pereche de mănuşi, tot negre îi completară ţinuta. Arăta, în acel moment ca un respectabil slujbaş regal de rang înalt, pătruns de importanţa funcţiei sale, care îşi pune toată energia în servirea dinastiei.
Ieşi din palat salutat de o sentinelă somnoroasă, cu arma la picior şi o luă cu paşi mari pe o stradă pavată cu piatră cubică. Tălpile încălţărilor sale loveau cadenţat caldarîmul în timp ce păşea însufleţit de optimism şi de o siguranţă de sine nemaiîncercată pînă atunci.
Piaţa "Regele Öthön cel Mare" se afla chiar în mijlocul urbei, într-un ring de clădiri cenuşii cu două etaje şi ziduri masive cu tencuiala roasă de mucegai. De pe un postament de bazalt negru veghea încruntat întemeietorul dinastiei, cocoţat într-o postură marţială pe un uriaş bidiviu din bronz. Tradiţia populară susţinea că materialul din care a fost făurită statuia ar proveni din topirea tunurilor armatei lui Carol al XII lea capturate de trupele lodomeriene, în timpul Războiului Nordului, dar cîrcotaşii pretind că povestea este o bazaconie fără niciun fundament istoric, cătanele suedeze trecînd nestingherite pe acele meleaguri. Trupul cabrat al calului, paloşul înălţat spre cer, coroana hexagonală şi faldurile împietrite ale mantiei ample sunt împestriţate de dîrele albicioase lăsate de găinaţul ciorilor, care se roteau deasupra pieţii. "Istoria, gîndi Fábian, raţiunea incontestabilă a naţiunii de a dăinui veşnic, sub ochii clarvăzători ai dinastiei... de-acum înainte o voi sluji cu devotament şi eu, un soldat neştiut gata să-şi dea viaţa pe meterezele unui regat invincibil şi nepieritor!"
Un individ negricios, în straie slinoase îl acostă oferindu-i hapuri din muşte verzi şi elitre de cărăbuş pisate: "E-un leac garantat pentru neputinţa oricărui mădular, boierule... ia-l şi-ţi dau în scris că vei mulţumi chiar şi pe cea mai nesăţioasă muiere din lume!"
Îl repezi cu dispreţ fiindcă orice aluzie la amorul carnal îl scîrbea, iar inima îi închinată pe vecie unei glaciale Venere înveşmîntată în blănuri. Îşi continuă plimbarea, în ritmul paşilor săi mari, egali, săltînd peste dalele de granit şlefuite şi ajunse la marginea unei gîrle cu ape tulburi, verzui duhnind tare a mlaştină. Acolo dădu de o mulţime de inşi care se îmbulzeau strigînd şi împingîndu-se într-o viermuială de trupuri asudate şi înfuriate.
"Ce se întîmplă acolo?" întrebă un poliţai cu chivără înaltă care căsca gura la mulţime.
"Îl botează pe-un jidan, negustor de grîne, prins c-a furat la cîntar cu greutăţi calpe!" îi răspunse impasibil, acesta.
"Botezul e un act creştinesc liber consfinţit, nu se poate face cu sila!" se miră Fabian.
"Pe la noi aşa-i obiceiul, rînji poliţaiul lămurindu-l: îi legăm nebotezatului două ghiulele de picioare şi-l aruncăm în Blotnysta. Dacă se duce la fund înseamnă că-i un păgîn şi nu-i niciun păcat că moare înecat ca un guzgan... dacă scapă se cheamă că-i nevinovat şi de-acum e creştin în toată legea, fiindcă a împărtăşit taina botezului!"
Ţipetele celui tîrît spre gîrlă se înteţiră, pesemne că se apropia de locul supliciului. Fabian se îmbulzi şi el într-acolo, curios să observe cum se desfăşura un botez lodomerian, dar nu reuşi să vadă mare lucru. Auzi doar un pleoscăit, iar apoi urletul prelung de satisfacţie a gloatei, semn că nenorocitul se dusese la fundul apei. Mulţimea se împrăştie, iar el se îndreptă spre poarta de miazăzi a oraşului. Dădu ocol vechii centuri de apărare şi constată că zidurile stăteau să se năruie, şanţurile de apărare erau astupate de gunoaie şi o bună parte din posturile de tragere de pe metereze erau părăsite. Nu trebuia să fii expert în construcţii militare ca să realizezi că în cazul unui atac inamicul ar fi depăşit redutele fără prea mari pierderi şi-ar fi intrat nestingherit în oraş. Trecu mai departe, cu un soi de satisfacţie superioară, fiindcă îşi imagina că regentul, atunci cînd îi va citi raportul, îl va felicita pentru priceperea şi competenţa sa. Înainte de porţi, sub o boltă largă durată din bolovani dădu de iarmarocul din Poludniowy. Se opri în dreptul unei tarabe cu mărunţişuri şi lucruri destinate bărbaţilor: calapoade pentru cizme, pinteni, ploşti de agăţat la şa, foarfeci, pieptene, scobitori din argint, brelocuri, lanţuri de ceas şi alte zorzoane fără valoare şi-i spuse vînzătorului:
"Am nevoie de un baston, unul elegant şi durabil!"
Acesta se ploconi scurt şi scoase din grămadă unul din lemn, cu mînerul curbat în formă de delfin.
"Costă optzeci de coroane, excelenţă, dar face toţi banii, fiindcă-i din abanos şi-n caz de nevoie vă puteţi sluji de el ca de o armă adevărată!"
Deşurubă mînerul şi îi arătă lama îngustă dar tăioasă din oţel lustruit care culisa dinăuntrul băţului. Îi plăti fără să se tocmească şi-şi continuă plimbarea, cu paşi măsuraţi, învîrtind bastonul care dădea un ritm nou mersului său. Străbătu agale toată învălmăşeala iarmarocului şi, deodată, observă la cel mult zece paşi o siluetă feminină, zveltă şi armonioasă. Necunoscuta era îmbrăcată într-o rochie simplă din stofă cafenie şi o broboadă neagră cum poartă tîrgoveţele, dar sub aceste straie modeste corpul ei se mlădia cu o graţie înnăscută.
"Nu, nu poate fi ea, suspină Fábian, ea poartă întotdeauna haine elegante şi blănuri scumpe!"
Totuşi, aproape fără voia lui, o urmări pe femeie care se îndrepta grăbită spre piaţa centrală a Salzbergului. Auzindu-i zgomotul paşilor, întoarse capul şi se opri, iar el o recunoscu uimit sub deghizare pe madona de gheaţă, pe venera sa înveşmîntată în blănuri. Ea îl fulgeră cu privirea şi-i vorbi, dar el părea că nu înţelege sensul cuvintelor ei, într-atît era de fermecat de prezenţa ei. Un observator atent ar fi băgat de seamă că în vreme ce frumoasa femeie îl trata cu dispreţ, bărbatul, covîrşit de vorbele ei aspre, exulta, cuprins de o bucurie intensă, ca şi cum ar fi auzit cele mai dulci şoapte de dragoste. Rămase ţintuit locului savurîndu-şi umilinţa, pînă cînd văduva locotenetului Cândea se îndepărtă. Abia cînd silueta ei dispăru în penumbra zidurilor, murmură:
"Te voi iubi mereu, icoană de gheaţă, chiar dacă mă vei călca în picioare sau îmi vei străpunge inima cu un pumnal, veşnic vei rămîne în sufletul meu!"
O caraulă care trecea prin piaţă îl salută ca pe unul de a cărui autoritatea s-ar fi temut. Fábian îi răspunse mecanic şi se urni din loc decis să afle unde locuia cea care îi înrobise simţurile.
Se întoarse agale în palatul regal, fără să bage de seamă vînzoleala slugilor care dereticau de zor. Întrebă un lacheu unde se afla şeful poliţiei regale, dar acesta, fie că nu-i înţelese vorbele, fie că se grăbea să scape de alte corvezi, îi răspunse într-o doară:
"Cine poate ştii, că excelenţa sa mereu e plecat cu treburi prin ţară!"
Agasat de răspunsul slugii îl căută pe şambelan. Cînd îl văzu, acesta se repezi să-l întîmpine strîngîndu-i mîna:
"Ce bine că ai venit, scumpe domnule Szigetházy! Numai dumneata, care eşti un expert în arta militară poţi să mă scoţi din încurcătură!"
"Ce fel de încurcătură?" mormăi măgulit de cuvintele celuilalt.
Puteyra începu să-i explice în amănunţime ceea ce părea să fie o problemă de stat:
"Am de luat o decizie, una de importanţă crucială pentru regat... ştii că organizăm şi anul acesta un fastuos bal cu ocazia Adventului, bal care va fi deschis de alteţele lor regale, iar eu socotesc că un asemenea eveniment important nu poate fi lipsit de strălucirea unui măreţ car alegoric. Dumneata, ca inginer militar, ai construit nenumărate asemenea edificii... poţi să mă sfătuieşti ce temă ar fi mai potrivită? O lebădă uriaşă purtîndu-l pe regent în chip de Parsifal, un triumf al Cleopatrei, în cinstea augustei sale soţii, arhiducesa de Steyenmark, sau unul care să ilustreze miturile locale, de pildă legenda dragonului Wawel şi a frumoasei Libusina?"
Fábian îşi încreţi fruntea într-o expresie gînditoare. Adevărul era că habar nu avea de legendele lodomerice, aşa că, după ce se prefăcu că meditează intens, răspunse la nimereală:
"Lebăda purtîndu-l pe Parsifal... ar fi o alegorie măreaţă, potrivită alteţei sale regale!"
Şambelanul îşi frecă mîinile cu satisfacţie:
"Ai dreptate, domnule Szigetházy, un Parsifal ar fi minunat... pot să contez pe dumneata că vei construi o lebădă uriaşă?"
"Aş fi onorat" răspunse falsul inginer militar. Am nevoie de scînduri, cuie, pînză albă de calitate, pudră de argint şi, fireşte, multe, foarte multe pene!"
(va urma)