Un bărbat înalt şi deşirat, pe nume Fábian Vizállás de Szigetházy, diagnosticat anterior de Stark cu mitomanie şi anesteshia sexuală, îi este secund într-un duel tânărului locotenent Emil Miclos Cândea. Locotenentul este ucis, iar Fábian îi duce soţiei acestuia lucrurile lui. Soţia, Cornelia, o româncă din Mureş, este o tînără baroneasă, foarte frumoasă, dar distantă faţă de Fábian. Fábian merge la Salzberg şi îi promite regentului să construiască un car alegoric pentru balul crizantemelor.
Cornelia vrea să recupereze trupul soţului ei, dar i se spune că a fost înmormîntat pe cîmpul de luptă, ascunzîndu-i-se informaţia despre duel. Egon von Stahlfaust, prieten al locotenentului şi rudă a soţiei regentului Leopold, recent detaşat la Salzberg, o invită pe Cornelia acolo pentru a o ajuta să înceapă căutările mormîntului soţului ei. Aceasta ajunge la Salzberg împreună cu o prietenă, Nora, închiriază o casă şi o renovează. Fábian o întîlneşte pe stradă pe Cornelia şi îi promite, în sinea sa, iubire veşnică.
19.
JURNALUL DOAMNEI C.
M-am străduit ca modesta căsuţă pe care am închiriat-o să arate ca un cămin primitor şi sunt foarte mulţumită. Chiar dacă nu ne vizitează nimeni, Agniesza, fata pe care am angajat-o să ne ajute în gospodărie mătură în fiecare zi podelele, şterge praful, curăţă fiecare colţişor şi se îngrijeşte ca aşternuturile şi lenjeria să fie curate şi apretate. Nora bombăne că trăim ca două mici burgheze şi face nazuri cînd e vorba să cumpere zarzavaturi, să-şi calce dantela rochiilor sau să se pieptene singură. Îi lipseşte viaţa tumultuoasă pe care o ducea înainte, balurile, toaletele luxoase, supeurile şi plimbările în caleaşcă, însoţită de o jumătate de duzină de cavaleri dar se resemnează cu ce avem deocamdată, fiindcă în asta constă esenţa prieteniei noastre, să-mi fie alături cînd soarta mi-e potrivnică.
Aseară am primit, în sfîrşit, o scurtă scrisoare de la Egon. Îmi scria cîteva rînduri pe o foaie cu blazonul aurit al casei de Steyenmark:
Dragă prietenă,
Mă bucur că mi-ai urmat sfatul şi te afli în Salzberg. Regret că îndatoririle cazone m-au împiedicat să te întîmpin. Sper că îmi permiţi să te vizitez cît de curînd şi să îţi ofer sprijinul meu aşa cum am promis. Cu amiciţie, al dumitale Egon von S.
Nora care citea peste umărul meu a pufnit în rîs:
"Am impresia că lui von Stahlfaust i s-au aprins călcîiele după tine!"
Remarca ei m-a întristat şi i-am spus:
"Ştii bine de ce am venit aici. Nu ca să zăpăcesc minţile unor ofiţeri cinici şi nici ca să-mi găsesc un amant cu blazon nobiliar!"
"Iartă-mă, a suspinat prietena mea, sunt o cinică zăpăcită, mereu cred că toate femeile gîndesc ca mine!"
I-am scris lui Egon invitîndu-l să treacă pe la noi într-una din după-amiezile viitoare şi în timp ce lipeam plicul am întrebat-o:
"Cîţi bani crezi că valorează colierul meu de rubine?"
"Doar nu vrei să-l vinzi, a sărit ea, e o amintire nepreţuită, l-ai primit de la soţul tău, n-o să te lase inima să te desparţi de el!"
"Emil e mort, iar eu nu am nevoie de nişte pietre preţioase ca să-i păstrez vie amintirea!"
Furierul, un băiat roşcovan, cu o figură isteaţă, care aştepta să-i înmînez răspunsul, s-a băgat în vorbă:
"Doamnă, cînd e vorba de preţăluit bijuterii scumpe, altu-n Salzberg mai priceput decît cămătarul cel bătrîn din iarmarocul Poludniowy n-o să găsiţi!"
Înainte de culcare am aprins o lumînare lîngă portretul lui Emil. Oricine m-ar fi urmărit ar fi crezut că mi-am pierdut minţile fiindcă m-am adresat portretului aşa cum te adresezi unui om viu.
"Ştiu că mă vei aproba, i-am spus, aşa cum am făcut la rîndul meu, atunci cînd ai vîndut cele zece iugăre de pămînt mănos ce ţineau de moşia din SînPetru. Ai făcut-o pentru cauza noastră, ca să faci rost de bani pentru arme şi eu te-am înţeles. Rubinele le vînd tot pentru cauză, ca să aflu cine te-a ucis şi ce complot diabolic se ascunde în spatele acestei crime!"
Dimineaţa am vîrît colierul într-un săculeţ de pînză, m-am îmbrăcat într-o rochie veche şi mi-am învelit capul şi umerii cu o broboadă neagră din lînă. Acum arătam ca orice femeie de rînd care colindă iarmaroacele sperînd să facă rost de parale ca să-şi plătească datoriile.
Am găsit cu uşurinţă, lîngă poarta de sud a oraşului, locul care semăna cu un bazar oriental. Se găseau aici o sumedenie de mărfuri: sfeşnice de bronz, lemne de foc, baloţi de lînă netoarsă, orătănii vii, cartofi, grăunţe, făină, oale şi cratiţe, haine vechi şi peşte afumat. Vînzătorii se amestecau, strigînd şi tîrguindu-se, cu cumpărătorii într-o înghesuială de trupuri aflată într-o necontenită mişcare. În învălmăşagul acesta de bagaje, maldăre de mărfuri şi obiecte disparate, dugheana unde se amanetau şi se vindeau bijuterii răsărea ca o ciupercă dintr-o movilă de bălegar, o coşmelie scundă din cărămizi nearse, spoită în alb, cu un acoperiş din stuf şi obloane groase din lemn la ferestre. O bilă mare din alamă aurită, semnul zarafilor, se legăna deasupra intrării. Am intrat şi m-am trezit într-o camera largă dar slab luminată de un candelabru din bronz. În mijlocul ei se afla un armoar uriaş din lemn afumat de vechime, cu o mulţime de sertare şi uşiţe cu ornamente aurite. În dreptul dulapului era întins un covor persian gros, dar plin de praf iar pe covor, cu umerii proptiţi de armoar, picotea un bătrîn. Purta un caftan din lînă cafenie, o tichie neagră pe creştet iar obrazul îi era acoperit de o barbă albă şi deşirată ca un fuior. Pielea lui străvezie şi brăzdată de riduri te ducea cu gîndul mai degrabă la un mort, uitat acolo, printre aurituri, decît la un cămătar viu. De cum am păşit pe covor a ridicat pleoapele şi m-a privit cu nişte ochi uimitori de tineri şi de scormonitori.
"Sunteţi Aram Voskgoyan?" am şoptit intimidată.
"Chiar el, a spus bătrînul cu o voce slabă, cavernoasă, ce aveţi de vînzare?"
Am scos colierul din traistă şi i l-am întins. Mîinile lui slabe au tremurat uşor cînd l-a apucat şi l-a examinat, piatră cu piatră, timp de mai multe minute în lumina pîlpîitoare a candelei.
"Valorează treizeci de mii de coroane, am spus, dar vi-l vînd cu douăzeci şi cinci de mii!"
Voskgoyan a clătinat din cap a aşezat încet colierul pe covor:
"Nu pot să-l cumpăr!"
"Bine, vi-l las la douăzeci de mii dacă-mi daţi toţi banii acum, pe loc!"
El a repetat, articulînd clar fiecare cuvînt aşa cum îi explici unui copil:
"Nu pot să-l cumpăr, n-am atîţia bani... şi să ştiţi că valorează de trei ori pe atît, fiindcă fiecare piatră e rubin roşu de Golconda, tăiat manual şi şlefuit cu praf de diamante, hîrtie şi ulei!"
Am bătut din picior, decisă să nu mă las păcălită:
"Am nevoie de banii aceştia şi nu plec de aici pînă nu-mi vînd rubinele!"
S-a ridicat cu greutate şi a deschis un sertar al armoarului din care a scos un teanc de bancnote noi-nouţe.
"Sunteţi o tînără încăpăţînată şi plină de curaj... eu respect şi admir curajul oricui, atunci cînd îl văd. Uitaţi cum facem: încuiem colierul aici, iar bătrînul Aram vă plăteşte zece mii de coroane pe loc şi vă dă o hîrtie scrisă cu mîna lui, ştampilată cu pecetea băncii regale din Salzburg, pentru restul sumei. Dacă-mi aduceţi cele zece mii de coroane peste un an, vă luaţi colierul înapoi, fără nicio dobîndă. Dacă nu-mi înapoiaţi banii, eu vă returnez colierul dat zălog... ce ziceţi?"
Am izbucnit în hohote de rîs, prima oară după moartea lui Emil:
"Este cel mai ciudat contract de amanet de care l-am văzut vreodată. De ce faceţi asta?"
Voskgoyan a rîs şi el, dar rîsul lui a sunat mai degrabă ca foşnetul uscat al ramurilor unui copac secular:
"V-am spus... lăsaţi-i unui biet cămătar bătrîn plăcerea să vă admire! Banii, aurul, nestematele, dar şi clipele numeroase de bucurie şi de întristare pe care le-am trăit, îmi sunt de-acum nefolositoare, fiindcă nu le pot duce cu mine în mormînt... ştiţi cum spunea acel vestit poet persan: «Miresme, cupe, harfe şi bucle aurii: Ooo, jucării sfărmate de vreme, jucării! Gând, faptă, renunţare, virtuţi, căinţi şi rugi: cenuşi pe care Timpul le spulberă, - cenuşi...»"
M-am aplecat şi i-am sărutat mîna tremurătoare cu care număra bancnotele, pe urmă, ca şi cum m-aş fi temut să nu se răzgîndească, am vîrît cele zece mii de coroane în săculeţ şi am ieşit repede din dugheană. Eram atît de bucuroasă cînd am ieşit din Poludniowy, încît nici n-am băgat de seamă silueta unui ins care mă urmărea. De-abia cînd am ajuns în piaţa centrală, unde tronează uriaşa statuie ecvestră a nu ştiu cărui erou sau rege lodomerian, am auzit zgomotul paşilor şi m-am întors. Era emisarul care-mi adusese lucrurile lui Emil, un bărbat deşirat, îmbrăcat într-o redingotă neagră, cu o pălărie cu boruri mari pe cap, aşa cum poartă cei din poliţia secretă imperială. Am dus mîna sub fuste unde ascunsesem pistoletul Steyr-Hahn şi am strigat:
"De ce mă urmăreşti, ce vrei?"
El a zîmbit prosteşte:
"V-am recunoscut cu greu sub această deghizare. Ultima oară cînd ne-am întîlnit purtaţi o minunată blană din vulpe argintie!"
"Domnule, te-am întrebat de ce mă urmăreşti?!" am repetat eu.
S-a încruntat frămîntînd borurile pălăriei în mîini:
"Nu vreau să vă fac niciun rău şi nici să vă supăr... adică, puteţi să vă supăraţi pe mine, să mă umiliţi cu vorbele, cu privirea, să mă terfeliţi, chiar să mă loviţi... dar daţi-mi voie să respir acelaşi aer pe care-l respiraţi, să păşesc pe acelaşi drum care vă poartă paşii!"
"Biet nebun, am murmurat, pleacă şi lasă-mă să-mi văd de drum!"
M-am răsucit pe călcîie şi l-am auzind suspinînd atît de puternic încît am crezut că i s-a rupt ceva înăuntrul pieptului. Nu am întors capul pînă cînd m-am încredinţat că nu-i mai aud paşii. Stătea nemişcat, ca o piază rea, lîngă statuia aceea urîtă, coclită de ploi şi împestriţată de găinaţul ciorilor, şi mă urmărea cu privirea în timp ce mă îndepărtam.
Cînd am ajuns acasă nu i-am povestit Eleonorei nimic despre cele întîmplate. La vederea mormanului de bancnote pe care l-am deşertat pe masă, m-a îmbrăţişat ţipînd de bucurie:
"Eşti nemaipomenită, n-am întîlnit nicio femeie care să-ţi semene!"
I-am temperat entuziasmul:
"Nora, banii aceştia nu-s destinaţi pentru rochii şi articole de lux, am făcut rost de ei ca să m-ajute să găsesc mormîntul lui Emil!"
A început să lăcrimeze şi m-a aprobat:
"Fireşte, draga mea, aşa este, dar ca să-ţi atingi scopul trebuie să te prezinţi cum se cuvine. Toate ghetele tale sunt scîlciate şi nu ai decît două rochii de doliu care, să-mi ierţi răutatea, sunt potrivite mai degrabă văduvei unui misit decît unei femei din înalta societate!"
Nora avea dreptate şi am convenit ca a doua zi să ne-o petrecem tîrguind tot ceea ce îmi lipsea din garderobă. I-am plătit Agnesziei leafa pe trei luni, pe de o parte ca să mă asigur că va rămîne să ne slujească, pe de alta fiindcă într-adevăr e o fată harnică şi isteaţă, cum rar poţi găsi. A fost atît de bucuroasă încît şi-a scos de la gît o cruciuliţă din lemn şi mi-a dat-o:
"Luaţi-o doamnă, a fost sfinţită la icoana Madonei Negre din Czestochowa. Mie mi-a adus mult noroc, să dea Dumnezeu să vă aducă şi dumneavoastră de-acu' înainte!"
Gestul ei m-a emoţionat pînă la lacrimi şi mi-am adus aminte de medalionul pe care i-l atîrnasem lui Emil la gît cînd l-am văzut ultima oară în viaţă. Nu l-am găsit printre lucrurile lui, probabil că cineva îl furase după ce a fost ucis.
(va urma)