Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  4SPACE

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Cartierul Căţelu - Resemnificarea post-stalinistă a arhitecturii vernaculare


Augustin Ioan

24.04.2018
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Arhitectura stalinistă, ca şi fenomenul politic, social şi economic care a produs-o, a aruncat în penumbră, cel puţin în ţările fostului "lagăr socialist", atât perioadele de intrare în stalinism (1945-1948, în cazul României), respectiv de ieşire din "stalinism" (violent, în 1956, în cazul Ungariei, sau treptat, începând cu 1953, în cazul URSS şi al altor ţări). Or, există în ceea ce priveşte arhitectura şi urbanismul o seamă de fenomene de "graniţă" pe care aplicarea grilelor de lectură - nu rareori reductive - importate din alte domenii nu le explică riguros. Investigaţia masivă în arhitectura vernaculară din anii cincizeci şi chiar tentativele de a iniţia legături de "ţesere" a rupturii produse de stalinism prin referinţe mai mult sau mai puţin explicite la arhitectura autohtonă ante-belică sunt două astfel de fenomene din cabinetul de curiozităţi al istoriei arhitecturii est-europene şi, singur, sloganul "artă naţională în formă, dar socialistă în conţinut" nu le explică.

Or, imediat după momentul stalinist românesc, din reflexul politicii de distanţare faţă de Moscova a comuniştilor români, arhitectura vernaculară a început încă o dată să fie curtată de arhitecţi, ca o posibilă sursă de inspiraţie "uitată", sau, mai precis, ideologizată în exces. Din informaţiile pe care arhitecţi ai perioadei amintite mi le-au furnizat în interviurile luate pe parcursul cercetării - şi care sunt indirect probate de textele publicate în acea perioadă - arhitectura populară românească era privită ca arhitectură "de stânga". Într-o dispută asupra felului în care se vor proiecta edificii reprezentative după stalinism, între arhitectura bizantină (de felul celei promovate de arh. Simotta la palatul Patriarhiei, sau cea curtată în spirit modern de echipa care a proiectat Politehnica bucureşteană) şi cea vernaculară ţărănească, a învins cea de-a doua, mai degrabă din considerente ideologice. În timp ce prima sursă era privită cu suspiciune, fiind arhitectura "claselor exploatatoare" şi alogene (să ne amintim că viaţa politică după Stalin va avea şi o conotaţie naţional(ist) / şovină), arhitectura populară (i.e. a "claselor exploatate") în schimb era pozitivată prin înseşi datele sale genetice.

Vernacularul devine o posibilă sursă de "raţionalitate" (i.e. de modernitate din perspectiva discursului hruşciovist: eficienţă a folosirii materialelor, reţinere în decoraţie) şi, deci, poate fi capabil să irige încă o dată discursul arhitectural "urban" care îşi uitase pentru o vreme rădăcinile fireşti[1]. El, vernacularul, va putea explica propensiunea către raţionalitate a noii arhitecturi socialiste, fără a fi necesar aportul teoretic "cosmopolit". Din propoziţia: arhitectura vernaculară este arhitectură de stânga şi totodată autentic naţională se revendică deopotrivă Nicolae Porumbescu şi şcoala sa autohtonistă ieşeană, dar şi naţionalismul arhitectural al lui Constantin Joja (exorcizat de culpa apartenenţei la extrema dreaptă interbelică şi recuperat pentru noul suflu naţionalist al politicii culturale româneşti). Logica textului dedicat de Radu Crăiniceanu arhitecturii "populare" noi din Valea Jaleşului este "reparatorie" deopotrivă la adresa vernacularului, cât şi a arhitecturii "raţionale", i.e. moderne.

Vernacularul are în subtext şi atribute morale: pe lângă "fondul aperceptiv" străvechi (N. Porumbescu) - un nou nume dat "matricei" blagiene - arhitectura populară absoarbe şi raţionalizează (optimizând, ponderând) influenţele arhitecturii urbane / culte. Ţăranii nu se aruncă orbeşte după modele de aiurea, pieritoare (i.e. au mai mult spirit critic decât locuitorii oraşelor). Desigur, există influenţe şi înnoire, dar "îmbunătăţirile le asimilează timp de generaţii, fiind neîncrezători în anumite noutăţi şi aventuri tehnice" (ibidem).

Într-un spirit similar - al unui spirit deopotrivă modern şi totodată arhaizant, pentru că arhaicul este redescoperit ca o posibilă sursă a modernului - s-au ridicat, de pildă, locuinţele minimale din cartierul Căţelu (Şoseaua Mihai Bravu Bucureşti, arh. T. Niga şi colectiv) între 1955-1957. Pledoaria acestui text pentru conservarea micii lotizări de locuinţe sociale aşa-zicând "de urgenţă" denumită "Căţelu" (adiacent şoselei Mihai Bravu) din Bucureşti vine din mirarea pe care descoperirea, peste decenii, a reliefului mai puţin plat decât am fost tentaţi să credem - înainte şi imediat după 1989 - al arhitecturii româneşti, ne-o produce astăzi. Istoriile sunt scrise de învingători şi, pe rând, masivul corpus de clădiri staliniste şi, copleşitoare, revanşa re-modernizării au putut să trimită, pentru o vreme, în subsolul respectivelor manuale câte vreo "notă" de felul ansamblului Căţelu. Literatura memorialistică[2] produsă de distinşi arhitecţi care au crescut în asemenea cartiere, marginale atât la propriu (în raport geografic faţă de centrul oraşului), cât şi la figurat (în raport cu fenomenul mainstream al epocii), dar şi redescoperirea pluralităţii modernismelor ne îndeamnă la rediscutarea valorii - azi, incontestabile - acestor eboşe de arhitectură de cea mai bună calitate. Stranii în epocă, ele îşi vădesc astăzi, dimpotrivă, "normalitatea" trans-ideologică.

În trecerea de la stalinism la (re)modernism după 1956, s-a produs şi arhitectură care, la standardele economice, dar şi politice ale vremii, poate fi considerată "experimentală". Conservarea, astăzi, a corpusului de arhitectură stalinistă, trebuie să aibă drept corolar şi păstrarea, pentru nuanţare dacă nu şi pentru calitatea - azi - trans-ideologică, a "abaterilor", fie ele şi relative, de la dogmă. Or, dacă asupra arhitecturii staliniste se abate fie binecuvântarea corectitudinii politice (restaurarea Stalin-Karl Marx Alee din Berlin, făcută pe alocuri cu materiale superioare celor originale), fie furia desfigurantă a posteriori (cazul "Casei Scînteii" din Bucureşti, ale cărei decoraţii "comuniste" au fost violent înlăturate la finele anilor nouăzeci), asupra exemplelor de felul celui comentat aici nu se abate nimic altceva decât uitarea nedreaptă.

Tiberiu Niga, un distins arhitect al epocii interbelice, aduce cu sine în proiectul Căţelu un - niciodată dezminţit - interes pentru arhitectura "populară" românească, redevenită palatabilă în epocă datorită, spuneam, invocării caracterului "de stânga" al vernacularului, care îl scotea, cel puţin pentru o vreme, de sub stigma orientărilor naţionaliste, considerate - încă - de dreapta, dacă nu de-a dreptul "fasciste". Justificarea lotizării Căţelu / Mihai Bravu este dublă: pe de o parte, apartamentele de o cameră şi de două camere ar avea originea "în locuinţa noastră tradiţională"[3], pe de alta ar relua teme comune arhitecturilor cu experienţă în domeniu, nu se precizează care, dar - se înţelege din context - nu este vorba despre cele ale lagărului socialist. Tratarea plastică vorbeşte despre obţinerea - prin proiectare - a unei «arhitecturi umane»[4] cu toate trăsăturile pe care le recunoaştem ale canonului modern: «simplitatea formelor, exprimarea sinceră a funcţiunilor», dar care sunt de asemenea de identificat ca fiind proprii şi «arhitecturii noastre tradiţionale»[5]. Concluzia către care pare să conveargă întreaga argumentaţie a şefului de proiect, autor al ansamblului Căţelu, este aceea că modernitatea este consubstanţială cu «caracterul propriu al arhitecturii noastre»[6]. Este o idee care, gonflată peste poate de contribuţia politicului, va ajunge, peste doar două decenii, să fie teoretizată de Constantin Joja drept atribut al «specificului naţional românesc»: acela de a fi inventat arhitectura modernă. Până atunci însă, mai e drum de parcurs. Destul să consemnăm aici comentariul lui Grigore Ionescu la adresa ansamblului, căruia îi găseşte un «pronunţat caracter autohton»[7], deşi s-ar putea face observaţia că în arhitectura vernaculară locală cu greu pot fi găsite «portice, loggii, galerii şi scări exterioare acoperite»[8] care să poată fi invocate drept precedent. Această observaţie este de făcut pentru blocurile regulare din ansamblu, care, de fapt, fac referinţe la arhitectura urbană a oraşelor sud-transilvănene, dacă trebuie cu necesitate găsită o referinţă din patrimoniul local. Cu toate acestea, casele de colţ trimit într-adevăr la casele valahe de deal, sau la culele olteneşti, cu pridvoare ample, dar şi cu acoperişuri mai plate decât «originalele» citate. «Proporţii apropiate de cele ale vechii arhitecturi româneşti»[9] sunt, într-adevăr, de evidenţiat, dacă e să comparăm numai acest mic cartier cu proiectele care deja se ridicau în centrul oraşului, unde, pe Bulevardul Magheru, blocurile post-staliniste se ridicau deja la proporţii ante-belice, de opt şi zece etaje. Şi, de altfel, arhitectura ulterioară, care a închis - ca într-o fortăreaţă sau ca într-o rezervaţie - cartierul Căţelu, este tot de gabarite enorme, dându-i acestuia din urmă o scară mignonă prin comparaţie, scară pe care aerul pitoresc al întregului o subliniază şi mai mult.

În altă ordine de idei, în conformitate cu noile directive ajunse - prin intermediul discursului lui Hruşciov din 1954 cu privire la activitatea din construcţii şi arhitectură - şi a discursurilor la temă ale liderului local Gh. Gheorghiu-Dej, accentul este pus în primul rând pe caracterul economic al lotizării. De altfel, în prezentarea proiectului, din care am mai citat, arhitectul Niga prezintă drept argument forte pentru acceptarea proiectului de către autorităţile comuniste tocmai eficienţa producerii sale cam cu aceleaşi mijloace cu care acestea doreau, iniţial, să ridice «baracamente» (locuinţe de urgenţă temporare) pentru a caza populaţia basarabeană refugiată în România încă din 1941.[10] Prefabricarea mică, utilizarea şi reutilizarea schelelor, materialele de finisaje ieftine - toate sunt văzute drept argumente că, la rigoare, caracterul «autohton» nu este neapărat incompatibil cu cerinţele construcţiilor moderne.

Din nefericire, starea contemporană a cartierului nu mai este aceea a începuturilor sale. Proprietatea privată a luat în posesie porţiuni masive din spaţiul comunitar al ansamblurilor, a închis traseele intra-ansamblu, parcurse furtiv de armatele de copii ale primirilor locuitori - emigranţii basarabeni - şi, mai cu seamă, a alterat arhitectura originală. Clasificarea cartierului Căţelu în patrimoniul arhitectural al Bucureştilor şi, prin urmare, conservarea acestuia, ar fi nu numai un gest de nobleţe pentru calitatea sa indiscutabilă, deopotrivă urbană şi arhitecturală, ci şi un prilej de a stopa degradarea lui în continuare.


[1]. "Arhitectura populară, fiind arhitectura satelor, este un produs al culturii ţărăneşti; ţăranul are o mentalitate proprie, care se reflectă în toate realizările lui şi care se caracterizează prin spirit practic şi economie. Aceste trăsături îl fac să trateze problemele de construcţie fără romantismul unor orăşeni, ale căror dorinţe în ceea ce priveşte casele lor se referă în special la un fals decor stilistic" (Radu Crăiniceanu, "Case noi în Calea Jiului", în Arhitectura nr.9 / 1957.
[2] Florin Biciuşcă Experimentul Căţelu: Bucureşti: Liternet / Paideia (ebook - aici - şi carte tipărită), Colecţia Poverism, sponsorizată de Fundaţia Habitat şi Artă în România, 2005
[3] Arh.T. Niga "Un cartier de locuinţe minimale în Bucureşti" în Arhitectura RPR nr.2 / 1957, p.3. Prezentarea ansamblului în detaliu este de găsit la pp. 3-11 în aceeaşi revistă.
[4] Idem, p.5.
[5] Ibidem.
[6] Ibidem.
[7] Grigore Ionescu, Arhitectura pe teritoriul României de-a lungul veacurilor, Bucureşti, Editura Academiei, 1980, p.643.
[8] Ibidem.
[9] Ibidem.
[10] Conform lui Florin Biciuşcă, tocmai populaţia basarabeană compactă, de condiţie socială joasă şi medie, dădea «aroma» micului cartier şi drama dezrădăcinării fondatoare a refugiaţilor sutura compoziţia umană şi relaţiile extrem de strânse de colaborare între locatari.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer