Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Călătorii  Sageata  Jurnal de călătorie

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Albania (VI): De la Berat la Shkodër, prin Durrës şi Tirana


Iuliana Marchian

30.04.2018
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Drumul spre Tirana, prin Durrës. Revin la Marea Adriatică prin Durrës, unde văd vechile fortificaţii şi amfiteatrul roman, apoi faleza insalubră. Seara ajung în Tirana la casa lui Alaattin.

De la campingul de lângă Berat mă reîntorc la Marea Adriatică, la Durrës. Zona de plajă este la ieşirea din oraş, mărginită de blocuri noi cu faţade în culori deschise, balcoane orientate spre mare şi multe terase la parter. Un şir de palmieri flanchează strada principală din lungul falezei, iar atmosfera este de vacanţă, mai ales că toţi albanezii din Tirana vin la mare.


În Durrës parchez maşina în zona centrală după ce trec de port, beau nelipsitul frappé la un bar vis-à-vis de faleză şi mă îndrept spre Turnul Veneţian, unul din puţinele fragmente păstrate din cetatea veche. În lungul zidului vechi sunt amenajate câteva terase, mulţi leandrii albi şi roz, şi un parc de un verde puternic. Intru pe una din porţile cetăţii chiar în dreptul vechiului amfiteatru roman, destul de mare, dar restaurat oribil (bucăţi de plexiglas şi zone subterane insalubre). Casele învecinate au fost ridicate pe o bună parte din amfiteatru, inclusiv o bazilică creştină în care mai există mozaicuri. Pe gradenele amfiteatrului a fost turnat mortar ca soluţie de consolidare, astfel că au o pantă destul de acuzată.


De la amfiteatrul roman merg în piaţa centrală, dominată de o mare moschee, palmieri şi fântâni arteziene în care se îmbăiază ţiganii. Mă întorc spre port pe strada comercială, cu multe cafenele şi restaurante şi mănânc la o pizzerie unde chelnerul are şi rolul de a alunga mereu ţiganii care cerşesc. Aş vrea să fac o baie în mare, dar plaja din centrul oraşului este oribilă, aproape inexistentă, însă descopăr în schimb nişte umbrare moderne din lemn în lungul falezei, bune de siestă.

După-masă plec spre Tirana, beneficiez de prima autostradă din Albania, deşi este mai degrabă o conurbaţie între Tirana şi Durrës. În capitala albaneză, caut pe GPS locuinţa lui Alaattin de înnebunesc, se lucrează la străzi, ajung cu greu, mă culege turcul de prin cartier şi păşesc într-o casă de om după mai bine de o lună de zile. Seara ieşim la un restaurant italienesc unde se mănâncă 90 de feluri de paste.

O zi în Tirana. Trec pe lângă albanezii ieşiţi la cafea în cartierul Blloku, apoi prin piaţa Maicii Tereza şi pe lângă oribila Piramidă din Tirana. Aprofundez istoria comunismului la Bunk'Art şi revin acasă.

Dimineaţă beau cafeaua cu Alaattin pe balcon şi îmi arată pe unde să merg spre centrul oraşului. Tirana este denumită şi "oraşul celor 3.000 de cafenele". La orele dimineţii este plin de lume la cafea, la prânz şi după-masa când este cald este pustiu, apoi seara reînvie iar totul. Experimentez cultura cafenelelor şi toţi albanezii, indiferent de vârstă, socializează la o cafea. Străzile din Cartierul Blloku (fostul cartier din jurul locuinţei dictatorului comunist Enver Hoxha) au multă verdeaţă, copaci vânjoşi fac umbră magazinelor de la parter, iar deasupra se desfăşoară faţadele tipice blocurilor comuniste.


Trec de Piaţa Maicii Tereza şi merg în lungul bulevardului principal cu clădiri impozante, apoi celebra Piramidă din Tirana - fost muzeu dedicat lui Enver Hoxha, clădire aflată într-o stare jalnică însă. Vis-a-vis atârnă răzleţe într-un parc câteva bunkere pictate cu graffiti, dar imposibil de distrus; inginerul care le-a proiectat ar fi stat într-unul peste care a trecut un tanc şi a scăpat cu viaţă.

Piaţa centrală din Tirana o fi avut cândva iarbă, acum este doar un pavaj imens care dogoreşte ca un cuptor în miezul verii. În apropiere, Bunk'Art este muzeul comunismului amenajat într-un fost bunker de beton subteran care avea intrare directă din Ministerul de Externe. Bunkerul fusese construit pentru a rezista unui potenţial atac chimic sau nuclear asupra Albaniei, dar nici fostul Ministru de Externe, nici fostul dictator Enver Hoxha nu au apucat să-l vadă terminat. Bunkerul nu a fost folosit niciodată, iar actuala intrare/ieşire a fost construită special pentru muzeu. Muzeul este amenajat în stil modern minimalist, cu vreo 30 de camere înţesate de panouri informative despre comunismul în Albania (foarte similar cu cel din România).


Seara povestesc cu Alaattin despre asemănările dintre muzica şi dansurile româneşti şi cele turceşti.

De la Tirana la Shkodër, trecând prin Krujë. Din Tirana opresc la Castelul Prezë, apoi la Camping Tirana, unde văd producţia de rachiu şi tutun. Vizitez pentru câteva ore Krujë, în drum spre Shkodër.

Alaattin mă trimite la dentistul Jakup Vrioni care mă cheamă la Spitalul Francez în celălalt capăt al Tiranei. La spital nu sunt primită iniţial fără recomandare şi programare, îl sun pe Alaattin, Alaattin îl sună pe doctor, iese doctorul după mine şi se rezolvă totul instant. Ca răsplată mă trimite la cabinetul lui particular din alt capăt al Tiranei, pentru că aici nu îmi poate face plombe. Arela, proaspăt absolventă de facultate, îmi bibileşte o plombă infimă peste o jumătate de oră şi mă face ca nouă.

Traficul prin Tirana îmi încercă toate abilităţile, trebuie şi să urmăresc GPS-ul, dar şi să nu îl ascult când mă bagă aiurea pe unele străzi. Albanezii nu au avut voie să aibă maşini personale până la abolirea comunismului în 1990, iar istoria carnetelor lor de conducere este scurtă, după ureche şi haotică; din acelaşi motiv, starea drumurilor este proastă în toată ţara. Pe de altă parte, această realitate este relativ compensată de multe jeep-uri.

Plec din Tirana, cu gând să opresc la un camping cu piscină lângă Krujë. Campingul are un preţ exorbitant, cucoana de la recepţie îşi dă ochii peste cap de câte ori cer detalii despre preţ, îmi face o reducere cutremurătoare de 2 euro, dar tot ca la hotel ies. Plec şi în zonă opresc într-un sat la castelul Prezë, situat la capătul unui drum, în vârful unui deal. Castelul are o veche moschee, ziduri de incintă bine păstrate, un restaurant pustiu şi o terasă unde beau o cafea de relaxare cu ochii la depresiune.


Reconsider toate variantele de cazare şi mă întorc spre Tirana, la Camping Tirana, amplasat mirific pe coama unui deal cu vedere şi acces la un lac liniştit. În drum opresc la City Mall în afara capitalei şi mănânc souvlaki, apoi parcurg un off-road decent până la camping. În grădină orăcăie broaştele, cobor la pontonul de pe malul lacului la plajă şi înot la discreţie; vin cehi, nemţi, polonezi, proprietarii îmi oferă rachiu şi tutun, dar le refuz pe amândouă.

Următoarea zi, înainte să plec din Camping Tirana, Rita îmi arată instalaţia de făcut rachiu (rakija) şi producţia de tutun a socrilor. Pentru rachiu (52% alcool): se pun strugurii 11 zile în butoaie la distilat, apoi se mută în cazanul mai mic care se pune pe foc, închis ermetic cu pâine şi apă (făină şi apă) la îmbinări; în cutia prin care trece ţeava cu rachiu se pune apă rece (altfel iese colorat rachiul şi nu este bun); la capătul pe unde iese rachiul final se pune o bucată de bumbac ca filtru pentru impurităţi; se depozitează în sticle. Pentru tutun: în spatele campingului există o gospodărie cu o plantaţie moderată de tutun; tutunul are frunze mari, care trebuie culese numai la 4 a.m., până dă soarele; frunzele culese se adună într-o grămăjoară în mijlocul curţii, apoi sunt înşirate pe sfoară şi atârnate în seră la uscat o săptămână. După o săptămână, frunzele uscate sunt duse în sat la o maşină specială de mărunţit tutun. Au producţie mică şi dau ieftin: 1 kg - 10 euro, deşi în Europa numai 100 grame costă atâta.


În drum spre Krujë mi se aprinde la bord un bec roşu cu semnul exclamării ameninţător; curând se stinge, dar se reaprinde după ce s-a încins motorul şi am la bord +46 de grade. În Krujë parchez la baza castelului într-un soare dogorâtor. Castelul din Krujë este mic, discutabil restaurat şi organizat în lungul unei pante destul de accentuate a terenului (partea inferioară: muzeu, fost hammam şi teke, case vechi - partea superioară: case otomane amenajate ca restaurant, ruinele unei biserici şi muzeul modern Skanderbeg).

În partea de jos a cetăţii, într-o casă veche este amenajat Muzeul Etnografic (olărit, instalaţia de rachiu, obiecte din lână, camera mirilor, haine tradiţionale). Alături este un fost hammam şi un pic mai departe o teke (mănăstire a ramurii Bektashi a Islamului, amenajată într-o fostă biserică bizantină). Câteva străduţe dosnice mă aduc la zona superioară a cetăţii, dominată de restaurante. Cam toate casele din cetate (4-5) au fost transformate în restaurante cu cazare şi panoramă spre o depresiune cu trei lacuri.


La Casa Emiliani, un băiat îmi arată fostul turn de apărare şi ruinele unei biserici catolice cu o bucăţică infimă de frescă şi o structură de protecţie metalică, relativ hidoasă. Insistă să intru la restaurantul lui, frumos amenajat între zidurile cetăţii şi o căsuţă din piatră aparentă, unde fiecare bucăţică orizontală este folosită la maxim cu mobilier minimalist; nu-mi place meniul şi la plecare sunt certată că nu comand nimic şi să şterg pozele făcute pe proprietatea lor. Mai jos, la Casa Merlika sunt primită ca o regină în salonul otoman, unde mănânc supă de spanac cu roşii, ardei cu brânză la cuptor în vas de ceramică şi beau cafeaua lângă vechea sobă otomană; aş avea şi loc de campat aici, dar vreau să ajung la Shkodër cât mai curând.


Mai intru la Muzeul Skanderbeg, eroul naţional al Albaniei care s-a întors împotriva turcilor şi a salvat naţiunea. Fiica arhitectă a lui Hoxha a ridicat un întreg muzeu dedicat lui Skanderbeg - o clădire destul de bine integrată în peisaj, dar cam mare şi cu alură comunistă în organizarea interioară. Cobor apoi din cetate şi umblu prin bazarul turcesc, minuscul şi turistic deopotrivă. Femeile lucrează la război ca să te facă să cumperi covoare, dar se lasă pozate numai dacă cumperi de la ei. Deşi este un bazar turcesc, nu are originalitatea acestora; se vând bijuterii vechi (de 20 de ani cică), papuci şi şosete de lână.

Seară ajung în Shkodër şi trag la Camping Ledgenda, în apropiere de lacul anonim. Campingul are piscină, pomi fructiferi şi un restaurant dichisit; este afacere de familie: tatăl pictor, mama profesoară de engleză, iar fetele lor sunt în vacanţă, dar ajută la camping. Seara mă văd cu Arditt la camping, bem un suc şi plănuim zilele următoare.

Câteva zile la Shkodër. Într-o zi merg cu Arditt la Mesi Bridge şi Canioanele Kiri de sub munte. În altă zi merg la Cetatea Rozafa care domină oraşul Shkodër, apoi prin centrul animat al orăşelului.

Muzica în Camping Ledgenda a bubuit destul de târziu as-noapte, iar dimineaţa mă scoate soarele afară din maşină cam devreme. Verific disperată bordul maşinii şi nu mai am becuri aprinse, lâncezesc la piscină, apoi mănânc lasagna la restaurantul campingului.

După prânz îl culeg pe Arditt din centrul oraşului şi mergem spre Mesi Bridge, un pod otoman bine conservat într-un sat la baza Alpilor Albanezi. Doi miri îşi fac poze pe podul vechi, cu un fundal montan pătrunzător. În acest punct al văii râul este secat, dar mai sus apa încă curge abundent prin Canioanele Kiri. Localnicii vin la îmbăiat în câteva zone unde apa este mai adâncă şi bună de înotat. Sunt numai băieţi, cu greu vedem o altă fată în afară de mine, iar distracţia maximă este să sară de pe stânci. Apa este perfect verzuie, dar un şarpe stă exact într-un loc îngust peste care aş fi vrut să trec ca să parcurg canionul în lungime înot. Arditt se întâlneşte cu prieteni de-ai lui şi îmi arată cele mai bune locuri de plajă.


Următoarea zi în Shkodër rezerv dimineaţa pentru piscină şi plajă, iar la prânz merg să-mi beau tradiţionalul frappé în grădina umbroasă a restaurantului Ledjenda. După-masa urc la ruinele Cetăţii Rozafa, situată sus pe dealul care domină întreg oraşul. Parchez maşina pe o stradă abruptă în plin soare şi umblu vreo două ore prin cele trei curţi interioare ale cetăţii: cea mică este de fapt fortăreaţa iniţială (unde se află şi Muzeul Shkodër), ulterior extinsă cu încă două curţi concentrice construite în Evul Mediu, respectiv în perioada Otomană. Când revin la maşină bordul îmi indică +49 de grade!


După-masa mă plimb prin centrul oraşului Shkodër, cu o stradă pietonală pitorească, multe case de secol XIX care afişează restaurante la parter, dar unde se serveşte mâncare abia seara; cu greu găsesc restaurantul San Francisco cu bucătăria deschisă şi mă mulţumesc cu un burger american cu cartofi, salată şi o limonadă.

Seara aranjez cu Linda, proprietara campingului, biletul pentru ferry-boat-ul de pe Lacul Komani şi cazarea pentru trekking-ul din zilele următoare în satele Valbona şi Theth (cu 3 mese/zi cică).

*
Înscrie-te şi urmăreşte blogul de călătorii al Iulianei Marchian la Authentic Travels. O variantă mai stufoasă a acestui jurnal poate fi găsită la "From Berat to Shkodër, passing Durrës and Tirana, Albania".
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer