În campingul Cekodhima de la Marea Adriatică bate un vânt năpraznic, însă este cald şi valurile sunt moderate. Am dormit bine azi-noapte pentru că am parcat maşina sub copaci şi am avut umbră de dimineaţă. Un căţel de la camping se joacă cu mine, mă muşcă de mână, mă linge, este mai degrabă ca o pisică şi mănâncă din byrek-ul meu pe nerăsuflate. A fost şi aşa s-a dus micul meu dejun.
Plec spre Fier cu gând să ajung la site-ul arheologic de la Apollonia. Autostrada apare numai pe hartă, ţine maxim 20 km, apoi deviază prin sate în dreptul Levan-ului. Un indicator arată că pot scurta spre Apollonia. În satul Shtyllas se termină însă asfaltul, nişte muncitori de la o casă strigă în cor "Apollonia?" şi râd în hohote când frânez stupefiată la sfârşitul drumului. Printre ei este şi un român care-mi recomandă un off-road care duce în 2 km la Apollonia. Îmi arată drumul (prost oricum) şi alt băiat îmi face semne pe la spate să nu merg pe acolo că românul îmi va sparge cauciucurile să mă fure. Întorc şi urmez drumul prin Fier, relativ asfaltat, dar cu gropi, zone în lucru şi porţiuni de off-road.
Tranzitez oraşul Fier, o îngrămădire de blocuri comuniste, prăfuite şi cenuşii, apoi trec de multe bunkere de beton de la periferia oraşului. La o margine de sat, ajung la site-ul arheologic de la Apollonia care cuprinde ruine elenistice şi romane: calea sacră, obelixul lui Apollo, agoră, depozit şi cisternă, acropolă, bastioane, odeon, sanctuar religios, buleuteriorn, bibliotecă, arc de triumf, temple, complex termal, magazine, porţi şi ziduri de fortificaţie. Site-ul nu a fost excavat în totalitate, mozaicurile sunt acoperite cu nisip pentru protecţie, iar unele temple reconstituite prin anastiloză.
Vis-à-vis de Apollonia văd multe bunkere de beton, iar pe acropola Apolloniei încă rezistă tranşee din beton din timpul războiului. Lângă site-ul arheologic, este amenajat primul muzeu arheologic din Albania în Mănăstirea Sfânta Maria, care are o biserică bizantină cu urme de fresce interioare. În vârful Apolloniei este restaurantul Leon Rey (arheolog francez care a făcut cercetări la Apollonia), unde mă aşez la un frappé. Chelnerul Vasi are 18 ani, este mic - zice el -, dar nu îi place să stea acasă. Preferă să muncească să facă banii lui; mama lui este grecoaică, dar el a locuit numai primii 4 ani în Grecia şi nu-şi mai aminteşte limba; locuieşte în Fier şi visează la un campervan cu care să călătorească prin lume.
Plec spre Berat, drumul prin Verbas şi Roskovec cică este bun şi întâlnesc numai câteva porţiuni cu lacune de asfalt. În Berat merg la pensiunea rezervată undeva între oraşul nou şi cel vechi. Proprietarul este simpatic, dar zona (deşi centrală) este împânzită de clădiri comuniste, oribile, prăfuite şi sordide.
Prima zi în Berat. Dedic această zi explorării Cetăţii de pe Deal (kala): intru pe marea poartă fortificată a cetăţii, trec pe la câteva biserici cu fresce, apoi umblu printre buruienile castelului din cetate. Spre seară explorez centrul islamic de la baza cetăţii, cu moschee şi madrassa.
Supranumit "oraşul celor 1000 de ferestre", Berat este înscris în lista patrimoniului UNESCO datorită faptului că are exemple rare de arhitectură cu caracter tipic otoman. Beratul vechi este format din cetatea medievală din vârful dealului, încă locuită (kala), apoi cartierele de la baza dealului - Mangalem (cartierul otoman de sub cetate) şi Gorica (cartierul otoman de peste râul Osumi).
Berat încă oferă dovada coexistenţei a diferite comunităţi culturale şi religioase: tradiţiile islamului otoman care au respectat tradiţiile creştin ortodoxe. Există încă moschei vis-à-vis de biserici: cetatea medievală deţine nu mai puţin de 10 biserici bizantine de secol XIII (cu fresce interioare bogat colorate), dar şi ruinele a câteva moschei din perioada otomană.
Din centrul oraşului nou urc pe strada abruptă care duce la Cetate, trec de marea poartă fortificată şi orbecăi pe câteva străduţe până la Catedrala Sf. Maria - mai degrabă de dimensiunile modeste ale unei biserici, dar care adăposteşte Muzeul Onufri cu icoane vechi. Mă rătăcesc apoi pe alte străduţe până ajung la zona de biserici din vestul cetăţii. O doamnă cu o cheie pândeşte strategic în apropierea bisericilor şi se oferă să mi le deschidă, contra cost evident. Având faţade identice locuinţelor învecinate, cu greu aş fi ghicit că Sf. Maria Blachernae şi Sf. Nicolae sunt biserici, cu fresce bizantine bogat colorate şi mozaic solar în pardoseala centrală.
De la biserica Sf. Treimi urc la castelul din cetate (punctul cel mai fortificat din vârful cetăţii), de fapt ruinele rămase printre buruieni înalte de la două moschei, un palat şi o cisternă. Activă este numai terasa din castel, unde-mi savurez tradiţionalul frappé zilnic şi atmosfera locului, inclusiv o doamnă care tricotează botoşei.
Aproape de castel, lângă panorama spre râul Osumi, un domn mă îmbie cu fructe culese direct din grădina lui (prune, nectarine, caise, pere); vrea numai 100 leke (sub 1 euro) pentru o caserolă cu câteva fructe, dar nu am unde să le pun, este foarte cald afară şi îl refuz cu regret. Cobor spre intrarea în cetate şi mănânc la tradiţionalul restaurant Onufri (chifteluţe de casă şi salată).
Toată după-amiaza mă plimb la întâmplare pe străzile din micuţa cetate, pitoreşti şi foarte căutate de miri pentru pozele de nuntă. Locuită cândva de meşteşugari şi negustori, cetatea Beratului păstrează arhitectura vernaculară a locuinţelor tradiţionale din Balcani (secolele XVIII-XIX), cu case adaptate la relieful local, dezvoltate pe mai multe niveluri şi bine înfipte în terenul abrupt al muntelui. Străzile sunt pavate cu piatră albicioasă lucie rău, până şi rigolele sunt din piatră găurită, dar se găsesc şi câteva pietre negre din ardezie mai aderente. Gunoiul menajer se pune într-o pungă agăţată într-un cui de zidul casei pe exterior. Din loc în loc se văd înfipte în pavaj cuie cu un inel în care se ancorau caii în Evul Mediu. Multe case sunt părăsite, cam 50% au lacăt la poartă, geamuri sparte şi grafitti-uri pe ziduri.
Pe o străduţă îngustă cu case albe de piatră miroase a salată de vinete. O doamne iese şi scutură covoarele. Străduţele secundare, de regulă în pantă, sunt pline de iarbă înaltă, neumblate şi cu greu mă strecor pe una. Cocoşi şi găini zburătăcesc prin curţi, pisici fricoase umblă prin gunoaie, se aude muzică sau zumzăit de gospodină de prin câte o casă. Cei mai întreprinzători îşi deschid pensiune sau restaurant, iar un domn tocmai îşi bate în cuie indicatorul spre Pensiunea Vasi. Se întrezăresc smochini, zarzări şi peri în curţile oamenilor, în spatele zidurilor de piatră. Când nu fac gemuri de portocale, smochine, sau prune, doamnele ies în stradă şi tricotează papuci, ciorapi, căciuliţe şi botoşei de lână sau croşetează macrameuri şi brodează feţe de masă, şervete şi batiste; apoi invită la cumpărături. Restul au pus lacătul pe poartă şi au plecat. Nu au rezistat să mai trăiască din turismul aleator de pe o zi pe alta.
Seara intru la ansamblul islamic de lângă pensiunea mea, o aşa numită teke - un complex religios a ramurii Helveti a Islamului, care cuprinde: moscheea regelui (Sultan Bayazit), o bibliotecă coranică cu încrustaţii de lemn minuţios pictate la interior şi un han al dervişilor.
A doua zi în Berat. Dedic această zi explorării Beratului de Jos: merg la casa otomană a Muzeului Etnografic, apoi în Cartierul Mangalem. După-masa trec Râul Osumi şi explorez Cartierul Gorica.
Reuşesc să fentez chemarea la rugăciune a musulmanilor de la 5 dimineaţa prin folosirea celor mai eficiente dopuri antifonice din dotare. După micul dejun, merg prin oraşul nou, înţesat de arhitectura comunistă la tot pasul. Strada pietonală este plină de lume la taverne care-şi bea cafeaua de dimineaţă, inclusiv bătrâni (o cafea este cam 25 leke, 1/5 dintr-un euro). Alţi bătrânei joacă board games în parc la umbră, iar mai încolo un păstor îşi mână oile pe pajiştea din faţa universităţii. Moscheea Lead este ferecată, urc pe străduţe încercând să ajung la centrul islamic prin spate, dar toate aleile se înfundă şi revin în strada principală. Văd poarta şi fostul palat în ruină al lui Pasha, apoi mă pierd pe alte înfundături, dar mă orientez şi ajung la Muzeul Etnografic - o casă otomană reamenajată, cu cerdac larg şi spaţios, unde stătea capul familiei şi îşi lua cafeaua în timp ce supraveghea moşia.
De la Muzeul Etnografic mă îmbârlig pe alte străduţe prin Cartierul Mangalem (cartierul vechi de la poalele cetăţii din deal). Nu se poate intra cu nici un fel de maşină pe aici, străzile sunt foarte abrupte şi majoritatea în trepte. Miros un trandafir şi un nene care stă de vorbă cu alţii pe stradă se duce, îl rupe şi mi-l oferă; mi-l pun la pălărie în semn de mulţumire. Peste tot sunt case albe, înalte, cu soclu robust de piatră, acoperiş din ardezie neagră, viţă de vie în curte, balcoane de tip bowindow sau geamlâcuri suspendate la caturile superioare. De curiozitate intru într-o casă cu restaurant şi urc câteva etaje până ajung la nucleul central al casei şi apoi la terasa superioară. Revenită în stradă, deasupra capului meu se desfăşoară caturile superioare de la casele învecinate, unele peste altele, ca într-o surplombă.
Revin spre pensiunea mea pe la Moschea Bachelors, care are fresce pe exterior cu reprezentări vechi ale oraşului Berat, dar este ferecată cu lacăt. Opresc acasă să îmi iau apă rece, apoi cobor la barul de sub mine unde mănânc un fel de mici cu salată şi conversez cu patroanele în italiană. Barmaniţa Molda are 48 ani, 3 copii şi fumează doar de un an de zile, dar nici ea nu ştie de ce. Mă retrag în camera mea la o siestă, dar Molda pune o muzică bubuitoare la bar şi renunţ la somnul de după masă.
Când se mai domoleşte căldura, merg în Cartierul Gorica, situat de cealaltă parte a râului Osumi. Identific două biserici de piatră cu grădini verzi luxuriante, pierdute printre străzile pavate cu piatră şi flancate de case albe. Există multe intrări în curţi şi case din fundături, se repetă situaţia cu multe case părăsite. Seara mănânc caşcaval topit cu salată de roşii la taverna din capătul cartierului, cu o panoramă asupra cetăţii din deal şi a râului Osumi.
Incursiune şi scăldat la Canionul Osumi. Evadez din zgomotosul Berat şi şerpuiesc pe drumuri de munte spre Çorovoda. În zonă merg la Canionul Gradec şi Canionul Osumi. La întoarcere, merg la scăldat cu băieţii satului.
Pensiunea din Berat mi-a agresat timpanele la maxim - trei moschei în zonă (cu chemarea la rugăciune la 5 în fiecare dimineaţă) şi un bar cu muzică tare fix sub camera mea. Fug din Berat, mă îndrept spre Canionul Osumi şi urmez un drum din ce în ce mai sinuos pe măsură ce mă avânt spre sud. Se lucrează la drum, este din ce în ce mai pustiu, iar după ce trec de orăşelele Polican şi Bogove, ajung în Çorovoda - toate cu un aer comunist pregnant, imobile sărăcăcioase şi faţade primitive.
În Çorovoda, nu prea există indicatoare, activez GPS-ul şi virez spre Gjerbes ca să ajung la intrarea spre Canionul Gradec. Cu greu identific podul roman de pe dreapta drumului şi zăresc în depărtare şi canionul propriu-zis. Sunt însă peste 40 de grade şi este exclus să merg pe jos spre canion. Continui cu maşina pe drumul de Gjerbes, dar acesta devine off-road şi mă întorc instant. La întoarcere spre Çorovoda identific câteva tuneluri comuniste săpate în muntele stâncos, reminiscenţe ale unor depozite de muniţie astfel încât albanezii să fi rezistat 6 luni în cazul unei invazii (fanteziile lui Hoxha).
Din Çorovoda continui spre sud spre Canionul Osumi, supranumit Marele Canion al Albaniei, din păcate fără suficientă apă pentru rafting în miezul verii. Opresc la Camping Osumi, cu locuri de cort umbrite cu frunze mari uscate de palmieri, şi cobor pe un drumuleţ spre o terasă lansată în consolă deasupra canionului într-un punct strategic de belvedere. Canionul se deschide abisal sub mine, cu pereţi de sute de metri, iar pe fundul văii se strecoară printre porţiuni cu nisip alb un izvor anemic cu o apă de un albastru incredibil. Întrezăresc poteci expuse care coboară în canion, dar pe căldura prânzului aleg să nu mă mişc prea mult.
De la Canionul Osumi mă întorc înapoi spre Berat, cu gând să stau la un camping după ce trec de oraş. Pe drum opresc la terasele din zona Cascadei Bogove, mănânc din nou pace (supă de creier de ceva animal), apoi mă îndrept spre locul de îmbăiat de la cascadă (la 30 minute de mers cică); după primele 5 minute de mers prin soare în lungul unui drum pustiu, renunţ şi visez la un alt loc de îmbăiat. Revin la maşină, continui spre Berat, iar la un moment dat văd pe stânga un loc cu apă azurie unde localnicii se îmbăiază într-un ochi cu apă mai adâncă din râul Osumi.
Parchez lângă râul Osumi şi cobor la locul de scăldat. Apa este caldă, mă înviorez imediat şi sunt adoptată instant. Sunt numai băieţi, mari şi mici, au o plută din sticle şi lemn, inclusiv bucăţi de lemn de la o uşă din care a rămas mânerul şi un cuier. Puştanii sar în apă de pe stânci, se dau cu pluta, se lasă purtaţi de curent. "Where are you from?" şi "good" este cam tot ce ştiu să spună în engleză, dar mă invită cumva pe pluta lor. Curentul este puternic, dar apa este mică, şi fac plajă lângă umbra podului suspendat de peste râu; mai departe podul duce la un sat din culmea dealului accesibil numai pe jos. La plecare băieţii mă roagă să îi duc cu maşina acasă, dar planurile mele sunt puţin diferite şi îi refuz.
Seara ajung în Camping Berat, lângă satul Ura Vajgurore, şi îmi parchez maşina-dormitor sub nişte meri din livadă. Proprietarii sunt rude cu cei de la Camping Ksamil (Dona este sora lui Alexander), mă servesc cu un ice-coffee, iar cina o iau la restaurantul lor amenajat în grădina cu pitici luminoşi.
*
Înscrie-te şi urmăreşte blogul de călătorii al Iulianei Marchian la Authentic Travels. O variantă mai stufoasă a acestui jurnal poate fi găsită la "From Vlorë to the Ottoman town of Berat, Albania".