Era în seara în care se aprind focuri şi oamenii sar peste ele să alunge duhurile rele. Mai ales copiii.
I-am văzut zbenguindu-se peste flăcări şi m-am temut.
Şi eu săream aşa când eram ca ei, mi-a zis.
Era noaptea perfectă
întunericul tandru şi blând
mâna lui lipită de talia mea
briza Egeei răscolindu-mi părul
Am smuls o păpădie şi am suflat în ea. Mi-am îngânat unica dorinţă.
Ne vom aminti o mare de apus şi sunetul valurilor şi zâmbetele fragile
ne vom aminti de năframa mea argintie tremurând în vânt ca o vietate blajină
sau ca un accent grav fluturând peste toate cele neîntâmplate
şi de luminile oraşului care, văzut noaptea de sus, poate părea idilic.
În realitate e unul uriaş şi mohorât cu o mare atât de poluată încât nici câinii nu se scaldă în ea.
Iar lucrul acela despre care nu vorbeşte nimeni respiră prin ziduri, pluteşte ca un abur peste creştete, peste cuvinte.
îi poţi desluşi în sunetul paşilor.
în felul în care se tace.
Vom fi blânzi. E deja prea multă cruzime în trupuri, în destin, în credinţă, în aşteptare, în lume.
Ştim ce va urma. Dar vom proceda delicat.
Amorţire. Febră. Un fel de neant. Fruntea lui lipită de geamul aeroportului.
Năframa argintie ni se va încolăci în jurul inimilor ca un şarpe boa.
Vom continua să ne scriem o vreme. O să ne spunem: te iubesc, în fiecare zi.
În şase luni dispar toate senzaţiile, rămâne doar fantoma unor gesturi, zvâcniri de viaţă părăsite de seve.
Imaginile se vor estompa. Ne vom uita mirosul.
Va dispărea durerea, se va şterge din amintiri.
Se vor evapora rând pe rând: duhoarea ţărmului, tristeţea împietrită peste chipuri, sacrificiul.
Memoria va conserva doar imaginea himeră a oraşului văzut de sus.
Doar fericirea râvnită.
Sufletul reţine cu încăpăţânare numai ce vrea.
Năframa argintie va tremura în vântul amintirii ca o flacără aprinsă pentru toate cele imposibile.
Vom vorbi tot mai rar şi aproape deloc despre noi.
Vom invoca griji cotidiene, frica de război.
Vom face glume din ce în ce mai bune
pe măsură ce lucrurile se vor îndepărta de noi şi gustul primejdios al dorinţei ni se va duce din sânge.
Încet ne vom evapora noi înşine din tabloul cu mare şi focuri
Dar nu vom înceta să ne spunem: te iubesc
Ca atunci când mângâi pe creştet un bolnav incurabil şi-i spui va fi bine
o să vezi
ai răbdare
Peste toate se va aşterne la un moment dat liniştea ca un giulgiu
şi prin puterea ei vom continua să ne spunem "te iubesc"
ca şi cum am ţine înadins deschisă o rană
prin care se vede toată cruzimea
care e
în lume
în soartă
în credinţă
în aşteptare
în trupuri