Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  autoficţiuni

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Proaspăt şi gustos


Alexandru-Radu Săvulescu

15.05.2018
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Ce poate fi mai gustos şi sănătos decât produsele proaspete locale? Nimic. De aceea sunt şi un atât de mare fan al lor. Oriunde m-aş duce, primul lucru pe care-l fac când se apropie ora mesei e să întreb dacă am putea mânca ceva specific zonei, gătit cu ingrediente locale, dacă se poate cât mai proaspete.

Nu mică mi-a fost însă surpriza când, într-un sat din zona Făgăraşului, o bună prietenă, la ai cărei părinţi eram în vizită, după ce mi-a dat să gust din mai toate preparatele făcute de mama ei cu fructe şi legume din grădină sau pădure, a refuzat-o când aceasta i-a propus să taie un pui ca să ni-l facă la ceaun. "Nu te obosi matale, mă duc la vecină să-i cer să taie unul", a spus diplomatic prietena mea, şi dusă a fost până peste drum, înainte ca mama ei să aibă timp să reacţioneze.

Mi s-a părut puţin ciudat, dar n-am întrebat nimic. După ce s-a întors, dându-şi seama că eram contrariat, mi-a spus: "Poate te-ai mirat că m-am dus în vecini după pui, şi că tot de acolo am adus şi ouă. Asta fiindcă mama, deşi i-am spus de atâtea ori că nu face bine, nu înţelege să nu-şi mai hrănească păsările cu pâine mucegăită."

Apoi mi-a explicat în câteva cuvinte, ca un doctor în biologie ce este, dar coborându-se la nivelul meu, că nu e vorba de orice mucegai, ci de cel negru (mi-a dat şi numele ştiinţific, dar l-am uitat), ai cărui spori există peste tot, dar care nu se înmulţesc decât în anumite condiţii, spre exemplu când dau de mucegaiul gri-albastru - penicilina, care e "sănătos". Spre deosebire de acesta, mucegaiul negru este însă periculos - eliberează substanţe toxice, cancerigene chiar. "Aşa că e mai bine să ne aprovizionăm cu carne şi ouă de la vecină", a conchis prudent prietena mea. "Ea e mai atentă ca mama la felul cum îşi hrăneşte păsările."

*
Către începutul anilor 1990, în Argeş, am văzut o femeie care-şi arsese mâinile şi picioarele cu o substanţă pe care o împrăştiase în grădină, crezând că e un îngrăşământ chimic. În realitate era unul din deşeurile toxice care fuseseră importate în acei ani, şi apoi vândute pe sub mână ţăranilor, sub denumirea de îngrăşăminte.

Am întrebat-o cum a fost posibil să cumpere deşeuri toxice pe post de îngrăşământ. Mi-a spus că mai toţi ţăranii din zonă deveniseră dependenţi de îngrăşămintele chimice după ce nu mai avuseseră vaci care să le dea bălegar. Doar că în comunism îngrăşămintele chimice nu puteau fi procurate din comerţ, trebuiau luate de la cei care le subtilizau din fabrici. Totul se făcea pe ascuns, nici vorbă de prospecte, instrucţiuni, sau certificate de calitate. Practica mai rămăsese şi după ce se terminase cu comunismul. Aşa s-a opărit această femeie singură cu nişte substanţe toxice pe care un escroc i le-a vândut ca îngrăşământ. S-a vindecat cu greu, şi i-au rămas pentru tot restul vieţii cicatrici pe piele. Nu ştiu câţi alţii or mai fi păţit-o ca ea. Nici cât de mari şi de frumoase or fi crescut în anul acela legumele stropite cu "îngrăşământ".

*
Una din experienţele care m-a marcat profund, şi care m-a făcut să privesc de atunci cu circumspecţie tomatele de la tarabele din pieţe, a fost o investigaţie făcută la începutul anilor 1990 pentru un articol. Mă angajasem de curând la una din multele reviste independente care luaseră locul presei de partid şi de stat. Mă ocupam de ecologie, un subiect până atunci interzis.

După ce m-am documentat la Agenţia de Mediu despre calitatea apelor curgătoare din jurul Bucureştiului (destul de proastă, aşa cum bănuiam), m-am dus să văd cum îşi irigă producătorii individuali legumele cu care aprovizionează Capitala. Mi se spusese că apa din Sabar sau Ciorogârla poate fi folosită doar la irigaţii prin şanţuri. Aspersarea cu aceste ape nu era permisă, ca să nu fie contaminate frunzele şi fructele. Ei bine, în câmp toţi îşi irigau tomatele prin aspersare. Am bătut la poarta unui localnic, şi când a ieşit să stăm de vorbă, i-am spus ce ştiam: apă poluată de industria din amonte (tăbăcării, etc.), aspersarea interzisă. Mi-a răspuns nonşalant: "Da' ce, credeaţi că suntem proşti? Nici nu ne atingem de roşiile din câmp. Sunt doar pentru piaţă. Noi nu mâncăm decât roşii cultivate în grădină, unde le udăm doar la rădăcină, şi numai cu apă din puţ."

*
Întorcându-mă şi mai mult în timp, ajung chiar în ultimele luni ale regimului comunist. Obosit şi demoralizat pe de-o parte de multele compromisuri care se făceau în prospecţiune, pe de alta de condiţiile grele de viaţă de pe teren, am decis să-mi cer transferul la un institut de cercetare din Bucureşti. Cum operaţia s-a finalizat chiar vara, a trebuit să fiu prezent la noul loc de muncă când toţi ceilalţi colegi erau plecaţi în concediu.

Fără prea multe explicaţii, mi s-a dat o sarcină destul de dificilă - harta apelor freatice din Muntenia. Am lucrat după cum m-am priceput. Pe de o parte treceam datele existente pe hartă, pe de alta le comparam cu standardele prevăzute în Legea Apelor. Ceva nu părea să fie bine, fiindcă întreaga hartă a ieşit roşie, toate măsurătorile depăşeau într-un fel sau altul standardele acceptate pentru apă potabilă. Mă aşteptam să găsesc multe zone cu probleme, ştiam că se practică o agricultură intensivă, că uriaşele combinate avicole şi de porcine nu au instalaţii de epurare funcţionale, că lipseşte canalizarea din majoritatea localităţilor rurale cât şi din multe urbane, dar nu-mi imaginam că rezultatul va fi o hartă complet roşie, fără nici un pic de verde sau măcar de galben. M-am întrebat atunci, şi mă întreb şi azi, dacă oamenii care scot apă din fântâni ştiu că apa aceea nu e potabilă, şi dacă da, ce măsuri iau - ce beau.

Am aşteptat cu emoţie revenirea şefului meu din concediu. În ziua când a văzut harta, acestuia i s-a făcut rău: "S-o ştergi imediat, înainte s-o mai vadă şi altcineva, şi să ne umfle Securitatea", mi-a ordonat el. "Bine", i-am spus eu, "dar aşa e corect după Legea Apelor." "Îţi dau eu limitele, cele din Legea Apelor nu mai sunt valabile", mi-a spus atunci şeful. N-am avut ce face, am şters întreaga hartă, după care am recolorat-o. Dintr-un condei, toată apa freatică din Muntenia a redevenit potabilă (pe hârtie, evident). Cu acea ocazie am şters însă şi numele meu din caseta tehnică, de la Întocmit. N-aveam chef să semnez pentru ceva în care nu credeam. Deşi eram cel mai nou venit, am fost şi primul care a plecat din institut după căderea comunismului. Iar de atunci n-am mai lucrat nici măcar o zi la stat.

(Bucureşti, mai 2018)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer