Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  autoficţiuni

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Fructe cu mucegai


Alexandru-Radu Săvulescu

08.05.2018
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Cunosc multă lume care mănâncă brânză cu mucegai, dar numai o singură persoană care mânca fructe cu mucegai.

Am rămas şocat prima dată când am văzut-o cum a luat dintr-o fructieră singurul măr stricat de acolo, pe jumătate putrezit, cu un strat subţire de mucegai în partea care stătuse lipită de vas. A muşcat cu poftă chiar din partea maronie, din care i-a curs puţin în poală. Deşi mă aşteptam să se strâmbe de dezgust, faţa i s-a umplut de bucurie.

S-a strâmbat însă când, cu altă ocazie, i-am oferit brânză cu mucegai. Ca toţi cei crescuţi la ţară, n-ar fi mâncat în ruptul capului ceva cu mucegai. Cu excepţia fructelor, pentru care avea o adevărată pasiune.

Profesoară fiind, nu căutase totuşi o explicaţie ştiinţifică a ciudatului ei obicei. Mi-a spus că bănuieşte că a căpătat acest obicei în copilărie, când era lăsată în ogradă, legată de un măr, de părinţii care se duceau să lucreze la câmp. Era un copil bolnăvicios, nu credeau că va ajunge să se facă mare. Cum se plictisea singură până când părinţii reveneau de la câmp, se juca cu merele căzute din pom, şi până la urmă le mânca. Acestea erau cel mai adesea viermănoase şi adesea complet stricate. De aici şi gustul ei pentru fructele mucegăite. Am văzut şi eu mărul acela, făcea poame pline de viermi, care se stricau încă înainte să cadă de pe ramuri.

Nimeni altcineva din familie nu mai mânca merele acelea, doar ea. Poate de asta n-a fost bolnavă nicio zi în toată viaţa ei, n-a luat niciun fel de medicamente, n-a avut nicio zi de concediu medical. Dintre toţi fraţii, a trăit cel mai mult.

Obiceiul ei de a mânca mucegai mi-a adus aminte de Tataia. El îmi atrăsese prima dată atenţia asupra mucegaiului verde de pe pereţi, într-o zi când coborâsem împreună în pivniţă: "Penicilină. Un antibiotic natural cu care tratam pe front rănile grave care altfel sigur s-ar fi cangrenat. Mulţi au scăpat aşa de amputare sau chiar de moarte. Penicilina produsă industrial s-a găsit la noi doar mai târziu, după război."

(Bucureşti, mai 2018)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer