Istanbul în mijloc de octombrie - instantanee răzleţe

Ce se poate înţelege dintr-un oraş doar în trei zile? Cum poţi să prinzi aerul Istanbulului, cum poţi să ţi-l apropii, să-i iei pulsul? Cum poţi, după ce l-ai cunoscut graţie lui Orhan Pamuk, Reşat Nuri Gültekin, Elif Shafak, Irfan Orga sau Ahmed Hamdi Tanpinar, să cunoşti acest univers fără margini care este oraşul de pe Bosfor? Desigur, nu "bifând" obiectivele, nu vizitând toate acele locuri care nu lipsesc din nici un ghid, ci mergând pe străzile lui, privind chipurile oamenilor, intrând în magazine, plimbându-te de-a lungul cheiurilor, privind peste Bosfor şi văzând luminile din Üsküdar, silueta Turnului Fecioarei şi, departe în zare, gara Haydarpaşa.

Istanbulul nu poate fi descris, el trebuie simţit şi iubit. Primele semne ale acestei iubiri încep în Peninsula zisă istorică, adică partea europeană a Istanbulului aşezată pe malul apusean al Cornului de Aur. Aici se află concentrate mare parte din celebrele monumente ale Istanbulului: Catedrala Sfânta Sofia, Moscheea Albastră, Bazilica Cisternă, Palatul Topkapi, Marele Bazar. Ghidurile, foarte bine întocmite, enumeră şi atrag atenţia asupra locurilor care trebuie neapărat vizitate. Dar nici un ghid nu transmite acel mister pe care îl pătrunzi numai bătând cu piciorul străzile aglomerate (kalabalik), pline de magazine şi dughene (dükkan), străvechile cimitire otomane cu pietre funerare ce au în vârf un turban, moscheile din care se aude chemarea la rugăciune a muezinului de cinci ori pe zi. Această chemare face parte din muzica lăuntrică a oraşului, te urmăreşte mult timp după ce l-ai părăsit.

În Aksarai, cartier vechi, mergând pe jos înspre Moscheea Albastră, se simte forfota neîntreruptă a imensului oraş. Dinspre Marea Marmara răzbate briza, mirosul de peşte, sunetul prelung scos de sirenele vapoarelor ce trec prin Bosfor, se aude ţipătul pescăruşilor.

În capătul dinspre Moscheea Albastră a bulevardului ce duce în Aksarai, şi străbate toată peninsula istorică, descopăr o cafenea cochetă, cu mese la stradă, de unde se vede Sfânta Sofia, trecătorii. Cafeaua băută acolo, în filigeaua minusculă aşezată în suport din dantelărie de aramă, are un gust specific, nu seamănă cu ceea ce obişnuiesc să beau acasă.


Mă bucur că pot să salut, să cer o cafea, să mulţumesc şi să-mi iau rămas bun în limba turcă. Sigur e efectul filmelor turceşti pe care le-am văzut, filme care poate deranjează gusturile aşa-zis rafinate, persoanele cu lecturi elevate şi amatoare de filme de calitate, neapărat americane. Mie, însă, îmi face mare plăcere să recunosc locuri care mi-au devenit familiare din aceste filme: Bosforul văzut de lângă moscheea Ortaköy, eleganta clădire a Şcolii Militare Küleli care se vede pe malul asiatic, Podul Galata plin de pescari, podurile de pe Cornul de Aur...

Pe bulevardul ce merge de la Sfânta Sofia până în Aksarai e o lume pestriţă, grăbită, turiştii se recunosc uşor după fizionomie, după hărţile şi ghidurile pe care le au în mâini şi fără care nu fac nici un pas. Vânzători ambulanţi de covrigi (simit), suc de rodie pe care o storc pe loc, castane coapte (kestane), toate defilează în faţa ochilor în imagini fugare. Peste tot, pe trotuare, în faţa magazinelor, în curţile geamiilor, pisici fără număr pe care trecătorii le ocrotesc, le hrănesc, le mângâie. E plăcut să vezi asta, mai ales că în ţară era în plină dezlănţuire isteria uciderii câinilor fără stăpân. Pisicile au aici un regim privilegiat, asemănător vacilor din India. Legenda spune că o pisică a adormit pe mâneca Profetului Mohamed şi acesta, ca să nu-i tulbure somnul, a dat poruncă să-i fie decupată mâneca. De aceea, pisicile se bucură de multă afecţiune în Turcia.


Să ajungi la Istanbul şi să nu intri în celebrul Bazar e imposibil. Am făcut doar câţiva paşi prin labirintul de "străzi" acoperite, pe lângă dughene de bijutieri, blănari, negustori de dulciuri, de textile, am ieşit şi paşii m-au dus într-un alt loc, peste drum de Marele Bazar, loc ce s-a dovedit a fi Bazarul de cărţi. La intrare, bustul lui Ibrahim Muteferika, clujeanul care, în secolul XVIII, în renumita epocă a Lalelei, a introdus tiparul în Turcia. Lângă soclul statuii, o tânără hrăneşte o pisică.


Cărţi de toate felurile, gravuri, thugre de toate dimensiunile, tablouri cu personaje istorice dominate de Suleyman şi Hürem, în mare vogă acum şi la noi. Cărţile lui Orhan Pamuk, în limba turcă, îmi atrag privirea, dar şi cartea lui Edmondo de Amicis despre Constantinopol. Nu lipseşte Ayzade a lui Pierre Loti, ce bine ar fi dacă aş avea timp să merg la Cafeneaua din Eyüp, din capătul Cornului de Aur, cafenea ce poartă numele scriitorului francez îndrăgostit de Istanbul. De la mesele acoperite cu feţe de masă în carouri albe şi roşii, cu pahare de ceai şi muşterii ce privesc în zare spre Turnul Galata, ştiu (da, din filme) că se deschide o splendidă privelişte asupra Cornului de Aur.

La Turnul Galata am ajuns după ce am trecut cu pasul podul cu acelaşi nume pe care zeci de pescari aruncau undiţa în apele Cornului de Aur. Părea a fi aproape, dar în Istanbul totul e părelnic, distanţele sunt uriaşe şi, de aceea, înşelătoare. Străzile din jurul Turnului sunt un adevărat bazar: cafenele, cofetării, magazine cu suveniruri, magazine de covoare, totul învăluit într-o forfotă continuă. O baclava mâncată după coborârea din Turn are o savoare aparte.

Panorama ce se deschide de pe Turnul Galata taie respiraţia: Bosforul de un albastru nefiresc, cerul oglindit în apa liniştită, Marea Marmara ce se deschide larg spre apus, Gara Haydarpaşa de la care pleacă trenurile spre Anatolia, malul asiatic, străvechiul Üsküdar, sau Scutari, cum îl ştiau românii, apoi splendoarea Cornului de Aur care se pierde în zare departe, spre Eyüp, moscheea Suleymaniye unde se află mormintele lui Soliman şi Hürem, Moscheea Nouă / Yeni Cami, Bazarul de mirodenii, Palatul Topkapi, toate se aglomerează pe retină şi se cer memorate.

Istanbul înseamnă Bosfor şi o plimbare cu vaporul de-a lungul malurilor nu poate lipsi din nici o călătorie stambuliotă. Vaporul pleacă de la Eminönü, de lângă Podul Galata. Marea e calmă, cuminte, nici un val nu tulbură liniştea celor care ar putea avea rău de mare. Se merge pe lângă malul european, foarte aproape de ţărm aşa încât locatarii din pitoreştile yali, conacele renumite ale Istanbulului, ne fac semne prieteneşti cu mâna şi par să ne invite să-i vizităm.

Palatul Dolmabahce, Palatul Emirgan (actualul hotel Kempinski, extrem de elegant), Moscheea Ortaköy, primul pod peste Bosfor (Bogaz Köprüsü), Fortăreaţa Rumeli Hisari, al doilea pod, numit FSM (Fatih Sultan Mehmet), apoi vaporul mai merge puţin spre Marea Neagră (Kara Deniz) şi se întoarce pe lângă malul asiatic al Istanbulului. Vedem acum fortăreaţa Anadolu Hisari, Şcoala militară Kuleli, clădirea albă cu două turnuri, atât de cunoscută din filmele turceşti, pescari pe malul apei, geamii mai puţin spectaculoase decât cele de pe malul european, dar parcă mai intime, mai calde, palatul Beylerbey, în zare Marea Marmara cu Insulele care nu se văd, doar se bănuiesc. Vaporul trece pe lângă celebrul Turn al Fecioarei, o altă emblemă a oraşului. Pe o minusculă insulă, o clădire cu un turn ce a devenit acum un cochet restaurant. La intrare, deasupra uşii, thugra unui sultan.


Ne apropiem de Podul Galata, punctul terminus al croazierei. Pe pod, aceiaşi zeci de pescari, aproape umăr la umăr, cu undiţele aruncate în apele Cornului de Aur. Caut Bazarul de mirodenii, un must al oricărei călătorii la Istanbul. Intru doar pentru câteva secunde, aglomeraţia este atât de mare încât suntem lipiţi unul de altul, nu poţi face nici un pas înainte, mirosul de mirodenii e ameţitor, dar plăcut.

Cu ce rămâi după o scurtă călătorie în acest oraş unic şi greu de descris? Cu Istanbulul amintirilor, cu Istanbulul celor cinci simţuri.

Văzul va păstra în amintire imagini răzleţe: străzi pitoreşti, aglomerate, geamii cu minarete ce străpung cerul, magazine doldora de mărfuri, albastrul Bosforului, silueta podurilor care îl traversează, bulevardul ce străbate peninsula istorică şi merge din Aksarai până la Gara Sirkeci, Turnul Galata, perspectiva Cornului de Aur, femei cu faţa acoperită, cafelele de pe mese, chipul zâmbitor al chelnerilor, noianul de mărfuri din Bazar, Aya Sofia luminată noaptea, hamam-ul sultanei Hürem, jocul de lumini şi umbre din misterioasa Bazilică Cisternă, monumentele funerare din cimitirul de lângă Laleli Cami.

Auzul - chemarea la rugăciune a muezinului, muzica tradiţională care s-a auzit în timpul croazierei, melodiile lui Cem Karaca, sirenele vapoarelor care trec prin Bosfor, rumoarea şi zgomotul de tacâmuri din restaurantele cu mesele în stradă, clipocitul ploii în geamul cafenelei de lângă Palatul Dolmabahce, amestecul de limbi vorbite de vizitatorii Turnului Galata, claxoanele taxiurilor galbene.


Mirosul - miros de mare şi de alge, de aer sărat, miros de peşte, miros de castane coapte, aromă de cafea ce pluteşte peste tot, miros de frunze moarte în cochetul bazar Tashan de lângă Laleli Cami, miros de lână în magazinul de covoare de lângă Gara Sirkeci, aburul covrigilor proaspeţi.

Gustul - ce rămâne este cel al sucului de rodie stors pe loc de băiatul de lângă Aya Sofia, gustul amărui şi tare al cafelei băute lângă Moscheea Albastră dintr-o filigea decorată cu arabescuri şi lalele, gustul aspru al ceaiului servit în pahare de sticlă în formă de lalea, floarea lor naţională, gustul dulciurilor fără număr de aici, din patria lor.

Pipăitul - înseamnă atingerea cărţilor şi a gravurilor din Bazarul de cărţi, înseamnă moliciunea bucăţilor de piele pe care băieţii dintr-un atelier de caligrafie scriu la comandă nume, thugre, texte din Coran, înseamnă luciul rece al plăcuţelor din ceramică de Iznik decorate cu nelipsitele lalele sau cu dervişi rotitori, înseamnă blana mătăsoasă a unei pisici care stă în pragul unui magazin de firmă şi nu se sperie de nimeni, nu are de ce.

Dar toate cele cinci simţuri se îngemănează în savoarea unei baclavale: o vezi, aurie şi verzuie de la bobiţele de fistic, îi miroşi aroma în care se recunosc toate ingredientele, auzi cum se sfărâmă în gură straturile ei fine, simţi atingerea foilor pe cerul gurii, o guşti pe îndelete, ai vrea să dureze cât mai mult această veritabilă comuniune. Dacă toate cele cinci simţuri se declară mulţumite, baclavaua e reuşită. Iar baclavaua cu care am fost în comuniune la piciorul Turnului Galata a fost de neuitat.

Ce a rămas pe dinafară? Dansul dervişilor rotitori şi muzica lor stranie, o plimbare în Nişantaşi-ul lui Orhan Pamuk, Cornul de Aur văzut de la cafeneaua Pierre Loti, poate o plimbare cu trăsura pe Insula Prinţilor. Au rămas pe data viitoare...