Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Călătorii  Sageata  Jurnal de călătorie

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Ocolul insulei Saint-Louis


Denisa Toma

14.05.2018
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Există călătorii pe care nu le încheiem niciodată. Mergem într-un loc anume, dorim să ajungem acolo, uneori nu ne vine să credem că ne aflăm în locuri despre care ştim atât de multe lucruri din cărţi, din filme, din cântece. Apoi plecăm, revenim acasă. Călătoria nu se încheie, o refacem în gând, o alcătuim şi o realcătuim de zeci de ori, adormim cu gândul la locurile pe care le-am văzut şi le-am bătut cu piciorul. Recompunem în minte itinerarii, de cele mai multe ori cu ajutorul imaginilor pe care le-am păstrat în fotografii. Călătoria poate începe din nou, detaliile revin cu o putere care ne uimeşte. Sau nu ne uimeşte, pentru că revedem în minte locuri pe care le-am îndrăgit şi ni le-am depozitat în amintire.

Mă opresc, la întâmplare, în gând, în spatele catedralei Notre Dame. Este un amurg sângeriu, cu frunze moarte, les feuilles mortes ale lui Yves Montand, exact acelea. În aerul umed, cald, plutesc imperceptibili stropi de ploaie. De pe rue du Cloître Notre Dame trec un pod, pont Saint-Louis, şi ajung pe insula cu acelaşi nume. Drept în faţă, braseria ale cărei imagini le am pe un calendar cu fotografii alb-negru primit de la prietenii mei francezi: Brasserie de l'Isle Saint-Louis. Fiecare lună e ilustrată cu o imagine din cafenea şi cu un mic text. Primul dintre ele mă pune de fiecare dată pe gânduri: "Nu există frumuseţe. Există doar coincidenţe armonice. Fără să ştim că ne-am căutat, ne-am întâlnit." Cred că sub semnul acestor cuvinte descopăr şi eu Insula Saint-Louis, acest loc ce pare un strop de esenţă pariziană.

Câţiva paşi pe Quai de Bourbon, călcând pe frunze arămii de platan, respirând aerul umed ce vine dinspre Sena. Clădiri vechi, mândre de vechimea lor, aşa-numitele hôtels care păstrează amintirea numeroaselor personalităţi ce au locuit în ele de-a lungul secolelor, prezenţa lor fiind menţionată cu grijă pe plăci memoriale.

O primă placă memorială, la numărul 11 al cheiului: pictorul Philippe de Champainge (1602-1674), "peintre et valet de chambre de la reine mère", autorul celebrului tablou ce-l înfăţişează pe cardinalul Richelieu în mantie purpurie. Un scurt exerciţiu de imaginaţie şi cardinalul poate apărea în orice moment, se poate îndrepta spre Sena, spre Luvrul unde îşi ţese intrigile sale celebre. Nu e greu de imaginat, nimic nu e schimbat vreme de patru secole pe străzile insulei.

Prima placă memorială este şi prima surpriză: la numărul 45, într-un imobil ce datează din anul 1660, creaţia arhitectului François Le Vau, a locuit până în ultima ei zi principesa Martha Bibescu, "scriitoare franceză născută la Bucureşti". Inscripţia din josul acestui text ne spune că aici continuă să strălucească luminiţa lui Catherine-Paris, luminiţă ce nu s-a stins la 28 noiembrie 1973, ziua morţii principesei. Catherine-Paris este un roman al Marthei Bibescu, o călduroasă declaraţie de dragoste pentru Paris, în special pentru Ile Saint-Louis, a cărei geografie sentimentală a învăţat-o în lungi plimbări de-a lungul celor patru cheiuri ale insulei, privind reflexele Senei şi norii care îşi schimbau formele: "Frunzele plopilor tremurători căzură în apă şi toamna, în insula Saint-Louis, căpătă aspectul gotic al iernii. Oraşul deveni o acvaforte, o planşă de anatomie; frumoşii săi plămâni, copacii, negri de sângele din artere, se ramificară pe un cer fumuriu." (Principesa Bibescu, Catherine-Paris, roman, trad. Maria Brăescu şi Gheorghe Lăzărescu, Editura Albatros, 1996, p. 113) Francezii o apreciază pe Martha Bibescu, o consideră o adevărată europeană, comentariul unui internaut francez este edificatoare: "Când vorbeşte despre câmpia română, despre dragostea ei pentru această ţară şi pentru locurile ei, transmite multă emoţie. În plus, a fost o mare europeană, mult înainte ca subiectul să devină de actualitate."

 

Dar hotelul de la numărul 45 al Cheiului Bourbon este important şi pentru că Louis Aragon îl descrie în romanul Aurélien. Tot aici au mai locuit istoricul de artă Élie Faure şi scriitorul Pierre Drieu la Rochelle.

O altă placă memorială, la numărul 19, Hotel Jassaud: aici a avut atelierul "la parter, spre curte, din 1899 până în 1913", Camille Claudel, sculptoriţa care l-a adorat pe Rodin şi care şi-a petrecut ultimii 30 de ani ai vieţii într-un azil. Atunci nu ştiam nimic despre această dramă aproape incredibilă. Cu timpul, ori de câte ori am citit despre viaţa artistei mi-au venit în minte rândurile gravate pe placa memorială şi, imediat, îmi răsuna în urechi frământarea valurilor din Marea lui Debussy.


După Podul Marie, care leagă insula de malul drept al Senei, urmează Quais D'Anjou, cu imobile la fel de elegante, cu balcoane din fier forjat şi cu porţi monumentale. La numărul 17, Hôtel de Lauzun ne aminteşte că, printre locatari, l-a avut pe poetul Charles Baudelaire care şi-a scris aici primele poezii din Florile răului, volum dedicat poetului Théophile Gautier cu care, tot aici, împărţea călătoriile în lumea fantasmelor stârnite de haşiş.

Spre capătul de răsărit al insulei, o altă clădire de o eleganţă aparte, creaţia arhitectului Louis Le Vau, în 1640, şi devenit monument istoric în 1862: Hôtel Lambert. Cei mai cunoscuţi proprietari ai lui au fost nobilii polonezi Czartoryski, nevoiţi să părăsească Polonia la începutul secolului XIX. Reşedinţa lor a devenit locul de întâlnire al scriitorilor şi artiştilor vremii şi un cămin pentru refugiaţii polonezi. În prezenţa lui Chopin, care îşi interpreta aici celebrele compoziţii, puteau fi întâlniţi scriitorii George Sand, Alphonse de Lamartine, Honoré de Balzac, pictorul Delacroix, compozitorii Hector Berlioz şi Franz Liszt, precum şi poeţii polonezi Zygmunt Krasiński şi Adam Mickiewicz. Hotelul Lambert a fost unul dintre cele mai puternice focare politice şi culturale din afara graniţelor Poloniei, o ţară care a trecut prin trei dureroase dezmembrări teritoriale.


Mai departe, după ce ocolim vârful insulei şi o pornim în josul Senei, ne aflăm pe Quais de Béthune, cu imobile ale căror balcoane sunt mici opere de artă. De altfel, cheiul s-a numit înainte Quais des Balcons, pentru că locatarii au fost obligaţi de municipalitate să aibă balcoane elegante. Amintirea lui Baudelaire o aflăm şi aici, la numărul 22 a locuit un an. Mai departe, Hotelul Hesselin de la numărul 24 i-a avut locatari iluştri pe fostul preşedinte al Franţei Georges Pompidou, care a murit aici în aprilie 1974, pe scriitorul François Mauriac şi pe foarte îndrăgitul actor Louis de Funѐs. De la ferestrele imobilului cu numărul 36, Marie Curie a privit mulţi ani curgerea Senei, cu siguranţă cu gândul la Polonia ei dragă. O ţară de care ne amintim din nou, după ce trecem de Pont de la Tournelle, spre Quais D'Orléans, pentru că aici se află Biblioteca Poloneză, într-un imobil de secol XVII. A fost creată în anul 1832 de către emigranţii polonezi care s-au refugiat la Paris după înăbuşirea de către forţele ţariste a insurecţiei din Polonia. Biblioteca şi-a propus să adune şi să difuzeze scrieri legate de istoria atât de frământată a Poloniei. Printre cele peste 200.000 de documente ale bibliotecii, se remarcă piese rare precum scrisori olografe ale lui Frédéric Chopin, procese-verbale ale Dietei poloneze din secolul XVIII, trei ediţii originale ale lucrării lui Copernic De revolutionibus orbium coelestium (1534). Aici există trei mici muzee: al compozitorului Frédéric Chopin, al poetului Adam Mickiewicz şi al pictorului suprarealist Boleslas-Biegas.

După un ocol al insulei, o plimbare asemenea unei călătorii în trecut, am ajuns din nou la Brasserie de l'Isle Saint-Louis. O cafea mică, o privire spre catedrala Notre Dame care, în lumina amurgului, pare cufundată în purpură, şi călătoria poate reîncepe în gând.

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer