Unde e binele?

Multă vreme lucrurile erau clare: binele era întruchipat de un personaj frumos, deştept, viteaz, tandru, romantic, altruist, ş.a.m.d. iar răul era reprezentat de un personaj urît, şmecher, egoist, jegos, mincinos, chior, şchiop, cocoşat... În filmele americane de pe la mijlocul secolului XX, pentru a nu lăsa loc de dubii, s-a instituit un cod: cei buni purtau pălării albe iar cei răi purtau pălării negre. Cam tot pe atunci, în cinematografia est-europeană era în vogă un cod similar: cei buni purtau progresistele şepci proletare iar cei răi purtau decadentele pălării burgheze.

Poveştile nu lăsau loc la interpretări; doar personajele mai crude atîrnau imponderabil între bine şi rău, dar dacă personajul era unul frumos, după o serie de încercări încununate (neapărat) de succes, el trecea (cu siguranţă) de partea binelui.

Şi literatura mai veche funcţiona după aceleaşi principii; dar oamenii din vremuri mai "rafinate" au strîmbat din nas pe motiv că personajele ar fi lineare (?) şi, în consecinţă, fade. Din fericire, în ciuda faptului că gustul a basculat către personaje mai "sofisticate" şi pline de contradicţii, copii se formau tot sub influenţa poveştilor, învăţînd din ele să separe binele de rău: personajul bun era fără de prihană şi avea ca principală îndeletnicire împărţirea dreptăţii; el nu putea fi corupt ori tentat să mai calce strîmb.

Binele lupta după reguli precise şi, fiind apărătorul unor valori morale, nu se deda niciodată la "licenţe"(ar fi fost sub demnitatea sa şi ar fi compromis imaginea sa de scut). Şi bătăliile se duceau cavalereşte între tabere, respectînd un cod al onoarei (căci nu se inventase sintagma "victime colaterale").

Astăzi, justiţiarul din filme nu mai este tocmai un scut al dreptăţii ci aduce, mai degrabă, a sită, încălcînd într-o veselie regulile sistemului în slujba căruia s-a pus. El dă de înţeles că nu poate împărţi dreptatea decît ignorînd regulile şi, în acest fel, opunîndu-se sistemului; se induce ideea că "sistemul" este prost croit, că regulile lui favorizează răul şi că doar trecînd peste reguli se poate face dreptate. Este un tip "simpatic", un personaj "uman" (adică plin de păcate). Personajul "complex", promovat de lumea modernă, este un agent al suficienţei.

Mai vechiul şi plicticosul personaj pozitiv (rigid şi previzibil) era o imagine a ceea ce ar fi trebuit să devină un om, era o măsură a distanţei pe care fiecare individ o are de parcurs pentru a se isprăvi. Acel personaj obliga la o investigare personală, la un drum în sine pentru a evalua starea construcţiei interioare.

"Complexul" personaj modern nu mai incită spectatorul să se privească pe sine, ci el (personajul) se oferă ca un subiect consistent de analiză, mutînd atenţia individului dinspre interior spre exterior. Personajul modern nu mai bate obrazul omului pentru toate nereuşitele sale, ci îl bate amical pe umăr, încurajîndu-l să nu-şi facă probleme pentru paşii greşiţi. "Personajul complex" legalizează deviaţiile.

Şi arhitectura era (cîndva) o poveste despre bine şi rău, punînd hotarul cetăţii să despice lumea în două (atunci cînd nu se inventase încă "spaţiul vag"). Iar cînd hotarul nu a mai existat, sau s-a transformat într-o ceaţă, răul n-a mai avut de ce să fie stăvilit.

Într-un sistem de valori cu limite tot mai neclare, ca şi limitele locului pe care-l patronează, spargerea zidurilor a lăsat răul să se difuzeze şi locul demarcării categorice a fost luat de o bandă lată (parcă tot mai lată) a ambiguităţilor - un teritoriu care clamează toleranţa pentru a-şi putea continua, în linişte, expansiunea corozivă.

Binele nu mai există în stare pură; există doar un fel de bine mai mult sau mai puţin contaminat de rău.

În oraş, orice devine posibil, orice poate fi acceptat. Nu se mai caută "cetatea ideală" capabilă să-şi servească şi să-şi mulţumească locuitorii. Se acreditează ideea că totul este un amestec de calităţi şi defecte şi că odată cu un pumn de daruri trebuie să acceptăm şi o roabă de necazuri. Nici o cetate nu a fost (probabil) perfectă; dar viaţa şi cetatea se maturaseră împreună şi încercau permanent să-şi şlefuiască formele. Oraşul modern nu are timp de aşa ceva, el fiind preocupat să lase loc de bruscări, să prepare teritoriul pentru orice experiment viitor şi să nu poată fi tras la răspundere pentru eşecul fanteziilor sale. Oraşul modern este decorul unei "realităţi complexe", complăcîndu-se într-un "relativ" mocirlos.