Politica urbană: un pleonasm necesar

Voi invoca la început două lucruri din vechime; primul: excepţionalul manual de urbanism şi administraţie locală care este Politica lui Aristotel ne învaţă că sintagma "politică urbană" este, la drept vorbind, un pleonasm: politica este, în definitiv, administrarea chibzuită a polis-ului; mai mult, putem infera din text, acesta este nivelul optim al politicii. Faptul că aria de semnificaţie a termenului s-a extins (şi, am putea observa, nu spre lauda acestui nou câmp semantic) este o discuţie secundară. Ceea ce este important mi se pare a fi că, bine administrată, cetatea trage după sine şi teritoriul agricol din raza ei de acţiune, pentru ca, dincolo de hinterland şi de căile de comunicaţii care le leagă de alte cetăţi şi de alte aure ale acestora, să nu întâlnim decât pustiul acelor barbaros, cei de neînţeles. Al doilea argument cu privire la preeminenţa urbanului asupra ruralului ar trebui să fie mereu la îndemână celor care administrează - doar instituţional - creştinismul pe aici: naşterea şi impunerea acestuia s-a făcut, cu mari dificultăţi, dinspre cetate către sat, ai cărui locuitori erau păgâni atât în sens etimologic al termenului (paganus: ţăran), cât şi în acela, ulterior (necredincios, sau rezistent la avansul creştinismului: un "ghiaur" mai precoce).

Aceste lucruri - arhaice în fond, perfect adevărate încă - ne sunt readuse în memorie de rezultatele alegerilor prezidenţiale (când primarul capitalei a devenit preşedintele ţării), de declaraţia perdantului cu privire la cele două Românii şi, mai cu seamă, de învăţămintele care se pot trage din ambele întâmplări. Aş începe cu câteva observaţii deja comune: aceste alegeri au fost decise de către electoratul urban, nu de cel rural şi, mai mult încă, nu de către cel de târg. Pentru că trebuie spus un lucru esenţial, anume acela că există un alt spaţiu şi o altă populaţie, între cele două Românii despre care vorbea dl.Năstase, şi aceasta este populaţia medie, mediocră, a oraşelor "agro-industriale", a târgurilor "farmacoane" (în sensul derridean al termenului, deci cu statut indecidabil), struţo-cămile: sate după tocmire şi populaţie, dar oraş după ambiţ (Nota 1). Or, această Românie de interregn a reprezentat electoratul dlui Năstase şi parodiază rolul de "corp electoral ponderator" în alegeri, votând - nu inerţial, ca sătenii, ci deliberat, potrivit unor interese individuale şi de grup - cu PSD şi PRM. Este lumea funcţionărimii dependente, a lumii angajate predominant în regii autonome şi instituţii publice, a firmelor "private" prin care se derulează aproape exclusiv contracte cu bugetul de stat. Fără posibilitatea unei existenţe financiar-autonome (pe baza proprietăţilor agricole, imobiliare sau a iniţiativei private), lumea târgului parazitează pe din ce în ce mai estompatul cadavru etatizat.

Or, dinamica dezvoltării nu prinde massă critică decât în oraşele mari. Aici vin clienţii, aici sunt investitorii, aici este forţa de muncă. Oraşele trag după sine şi propriile "sectoare agricole" dar, mai cu seamă, modifică radical peisajul "ţării" rurale din preajmă, peri-urbanizând-o şi angrenând-o în economia de servicii - de la constructorul pentru vila celui "retras" de la oraş până la paznicul următoarei, pentru cel ce o foloseşte ca a doua locuinţă (Nota 2).

Prin urmare, o politică înţeleaptă nu neglijează agricultura, dar privilegiază urbanitatea. O economie sănătoasă trebuie fundată în oraş sau în zonele de influenţă ale acestuia, indiferent dacă vorbim despre producţie sau servicii. Desigur, trimiterea în parcuri industriale a investiţiilor (şi clădirilor) mari este o soluţie, dar ele rămân pe o orbita circum-urbană. Iată, în cele ce urmează, bruioanele unor posibile decizii de "întărire" a centrului de oraş din România, cu observaţia că toate sunt literă de lege deja în occident, unele chiar de foarte multe decenii, ceea ce le verifică eficacitatea.

1. Mixarea funcţională şi de venituri (investiţii) este modalitatea optimă de evitare a segregării. Oraşele propriu zise trebuie administrate astfel încât oportunităţile să fie distribuite relativ uniform - pentru evitarea ghettoizării la vârf, prin gated communities, sau la bază, prin zone de slums sau, mai pe româneşte, de mahala.

2. Trebuie redeschis dosarul - îngropat vreme de circa trei decenii în România - al locuirii colective, urbane şi cel al locuirii asistate social (care nu sunt deloc acelaşi lucru). Echipele de cercetare trebuie să fie mixte - sociologi, oameni politici şi de afaceri, administratori locali şi guvernamentali, economişti, finanţişti şi, desigur, arhitecţi şi urbanişti, şi nu doar limitate la cei din urmă, aşa cum se întâmplă - din nefericire - acum.

3. Echipe cu o componenţă similară trebuie să redefinească PUG-urile marilor oraşe în spiritul celor spuse până acum şi pe baza competenţelor interdisciplinare ale co-echipierilor.

4. Centrul de oraş trebuie reinventat pentru că, ne aducea aminte Aristotel, apariţia şi stabilitatea sa fac cu putinţă apariţia ("venirea în fiinţă") a periferiilor. Re-luarea în posesie a oraşelor de către orăşeni presupune această bună cumpănire între necesităţi imperative ale spaţiului public aflat en meso, în centru, şi teritoriul - edificat sau nu - al privatului.
- Spre pildă, trebuie legiferat faptul că, în zonele de centru (definite prin studii de specialitate şi impuse de către consiliile locale) să nu poată fi construite clădiri care nu permit accesul neîngrădit, continuu, al publicului, cel puţin pe parter, dacă nu şi pe unul sau două nivele adiacente.
- Orice investiţie privată în centrul oraşelor şi orice investiţie publică, oriunde ar fi ea situată, trebuie să contribuie la echiparea cu mobilier urban şi cu lucrări de artă publică (fântâni, pavimente, mozaicuri, sculpturi etc.) în valoare de minimum 2% din bugetul construcţiei.
- Orice investiţie privată (în centru) şi orice investiţie publică trebuie să se supună concursului de arhitectură (de la concursul cu minimum 5 echipe invitate până la concurs naţional şi internaţional, după caz), organizat după regulile acreditate internaţional de UIA.

Politicile urbane trebuie reinventate, în România, chiar dacă sintagma este, la rigoare, pleonastică. Prea multă vreme, această ţară a pendulat între ţară şi târgurile unde nu s-a întâmplat - pentru că nu e cu putinţă - nimic. Grupul 4SPACE îşi propune competenţele şi disponibilităţile de a participa la elaborarea sau dezvoltarea acestor politici urbane - şi a multor altele, cel puţin la fel de importante. Lista rămâne deschisă. Oraşul trebuie să se trezească la viaţa care i-a lipsit, vai, până de curând. Mutarea unui primar de capitală în funcţia de preşedinte poate declanşa, nădăjduiesc, această înviere din moartea clinică la care îl condamnase regimul de dinainte şi de după 1989.


Note:
1. Cazul comunei Voluntari, de fapt o seamă de străzi de-a lungul drumului spre Urziceni, pline acum cu depozite en-gros şi, mai spre pădure, cu vine ale osteniţilor îmbuibaţi de la capitală, mi se pare lămuritor: într-o legislatură, acest sat înţiruit a devenit oraş şi acum aspiră la statutul - ridicol, dacă e să-i lămurim descendenţa naţionalist-ceauşistă, de municipium.

2. Aici poate nu ar fi rău să ne amintim că Ungaria a avut o politică de stat sub Kadar cu privire la edificarea unei a doua locuinţe, rurale, ceea ce a permis depresurizarea oraşelor şi - prin mica agricultură de subzistenţă - chiar a ocolit o criză alimentară de felul celei care îl dusese pe Ceauşescu la disperata soluţie a "agriculturii urbane", cu legumicultura în faţa blocului.