Infrapoliticile spaţiului urban

În orice analiză a spaţiului urban, ideea elementară de la care trebuie să plecăm e următoarea: spaţiul este politic. O afirmaţie însă doar aparent simplă şi doar superficial evidentă. Este o afirmaţie făcută în anii '70 de sociologii şi filosofii oraşului, ca o reacţie la tentativele teoretice de elaborare a unei epistemologii a spaţiului şi la cele practice de realizare ştiinţifică a unui spaţiu urban. Modernismul arhitectural şi urbanistic îşi trăise veacul şi îşi arătase mult prea devreme slăbiciunile. Între planşele şi machetele din ateliere şi realitatea citadină se produsese, aproape pe neaşteptate, o ruptură, greu de explicat din punctul de vedere al rigorii şi obiectivităţii ipotezelor de lucru. Oraşul se îndepărtase de locuitorii lui, aceştia nu aderau la formele şi funcţiile pe care savanţii le prescriseseră oraşului. Pe la mijlocul anilor '60 deja, urbaniştii americani (Jane Jacobs) şi sociologii francezi (Henri Lefebvre) trăgeau un semnal de alarmă cu privire la criza urbană prin care trecea modernitatea occidentală. Acest din urmă autor este şi cel care a lansat afirmaţia că spaţiul este politic; el o făcea, e adevărat, de pe poziţiile unei stîngi de inspiraţie marxistă, dar exterioare oricărui partid. De altfel, o asemenea stîngă critică, devenită practică revoluţionară, avea să-şi reclame un drept neinclus pînă atunci în vreo cartă sau declaraţie a drepturilor omului: era vorba de dreptul la oraş, drept al locuitorilor săi de a accede la oportunităţile politice, economice, sociale pe care oraşul le oferea sau trebuia să le ofere. "Dreptul la oraş legitimează refuzul de a se lăsa îndepărtat din realitatea urbană printr-o organizare discriminatorie, segregativă. Acest drept al cetăţeanului (dacă vrem să spunem astfel: al «omului») anunţă inevitabila criză a centrelor existente... stabilind centri de decizie, de bogăţie, de putere, de informaţie, de cunoaştere, care-i împing către spaţiile periferice pe toţi cei care nu participă la privilegiile politice. El stipulează în egală măsură dreptul de întîlnire şi de reunire; locuri şi obiecte trebuie să răspundă la anumite «nevoi» în general ignorate, la anumite «funcţii» dispreţuite şi, de altfel, transfuncţionale: «nevoia» de viaţă socială şi de un centru, nevoia şi funcţia ludică, funcţia simbolică a spaţiului... Dreptul la oraş înseamnă deci constituirea sau reconstituirea unei unităţi spaţio-temporale, a unei strîngeri laolaltă în locul unei fragmentări".

Aceştia sînt termenii în care Lefebvre scria, în incendiarul al 1968, eseul Espace et politique (Anthropos, Paris, p. 163). Poate să sune şi azi puţin ciudată revendicarea acestui drept, în condiţii de urbanizare masivă şi de dominaţie de către oraş a întregii vieţi sociale. Dar în urmă cu trei decenii, cînd se împlinea deja o primă urbanizare a societăţii occidentale, apelul la un drept al oraşului venea pe fondul constatării deopotrivă a "succesului" şi "eşecului" acestei urbanizări: o anumită infrastructură - construcţii şi servicii - fusese deja realizată, însă efectele pe care ea le produsese nu corespundeau planurilor "factorilor de decizie". Lefevbre şi alţii ca el porneau de la încă două constatări surprinzător de simple: mai întîi, că spaţiul (social) este un produs (social). Parantezele nu aveau aici sensul unei slăbiri a afirmaţiei de bază, după care spaţiul ar fi un produs; dimpotrivă, prezenţa dublă a socialului în afirmaţie atrăgea o serie de consecinţe teoretice şi practice care nu fuseseră luate în seamă. Abia prin introducerea socialului în ecuaţie ieşea cu adevărat la lumină ideea producţiei neîncetate de spaţiu, dincoace sau dincolo de orice definiţie metafizică ori ştiinţifică a spaţiului. Producţia spaţiului (expresie care, de altfel, avea să dea titlul unei alte lucrări majore a lui Lefebvre, în 1974) nu semăna producţiei de obiecte ori de bunuri de consum şi cu atît mai puţin producţiei de idei. Prin urmare nici economie (fie şi politică) a spaţiului, nici teorie a cunoaşterii ori ontologie speculativă, ci un nou domeniu de analiză, pentru care uneltele unora sau altora dintre aceste discipline se dovedeau cu totul insuficiente. Producţia spaţiului aducea în prim plan figura banală dar plină de mistere, totuşi, pentru arhitect, urbanist, sociolog etc., a producătorului de spaţiu, practicantul anonim al oraşului, locuitorul ale cărui tactici cotidiene nu corespundeau nici unei logici formale sau politice existente. Cum se poate face un studiu al spaţiului social produs de miile de necunoscuţi ignorînd complet planificările urbane, supunîndu-se la şi deopotrivă deturnînd strategiile savante, rezistînd pe tăcute şi erodînd locurile şi traseele prescrise, iată miza oricărei cercetări asupra spaţiului urban, o miză nici pe departe epuizată astăzi.

Mai există o afirmaţie surprinzătoare în textele lui Lefebvre: acceptînd că societatea occidentală, cu deosebire în oraşe a ajuns la un anumit nivel de bunăstare materială, el recomandă luarea în seamă de către politicile urbane a noilor rarităţi, a elementelor devenite rare tocmai prin ignorarea de către strategiile urbanistice a naturalului: era vorba chiar de elementele naturale: apa, aerul, lumina, devenite produse rare şi, prin urmare, supuse unui nou (sau altfel de) proces de producere şi de reproducere. Nu e sigur, spune autorul, că producţia economică va fi capabilă să recreeze apă, aer şi lumină în echilibrul pe care acestea le-au cunoscut în natură; e cu atît mai puţin sigur că structurile, formele şi funcţiile în care ele vor fi prinse vor permite o armonie în oraş între natural şi, să spunem, artificial. Dar un lucru pare cert: că apa, aerul, lumina (cu derivatele lor) sînt rare şi că ele necesită, din partea oricărei politici urbane, o atenţie specială. Aceasta cu atît mai mult cu cît ele intră primele în ceea ce acelaşi autor numeşte jocul dintre echilibru şi efemer: o politică urbană poate fi echilibrată, atentă la raportul fragil dintre natural şi artificial, centru şi margine, public şi privat etc., dar ea poate fi, în dorinţa-i de a capta bunăvoinţa de moment a cetăţenilor, efemeră, adică spectaculoasă punctual, dar incoerentă pe termen lung.

Toate acestea pentru a încerca, prin ricoşeu, să înţelegem cîte ceva despre spaţiul urban din societatea noastră şi despre nevoia şi conţinutul unor politici urbane. Căci devine evident atunci că aceste politici nu ţin doar de implicarea oamenilor politici în viaţa oraşelor. Ba dimpotrivă, aş îndrăzni să spun: e nevoie de o discreţie a lor în această implicare. Discreţie pe care trebuie s-o remarcăm (sau să n-o remarcăm?...) în primul rînd prin retragerea lor de pe faţadele blocurilor şi de pe bannerele care sufocă spaţiul vizual al oraşelor noastre (an electoral, de acord, dar totuşi...). Discreţie apoi prin renunţarea de a supune orice decizie unui joc politic: mereu şi mereu, Clujul este exemplul tragicomic al lipsei de discreţie în acest punct: trebuia să se vadă, pînă la saturaţie, pînă la insuportabil şi la greaţă, că oraşul are o opţiune politică de o fermitate mai tare decît piatra din care e cioplit ezitantul "Avram Iancu".

De aceea, înaintea oricărei politici urbane, necesare şi urgente, cred că e nevoie de lansarea multiplă şi multiformă a unor infrapolitici urbane. Termenul de "infrapolitică" trebuie înţeles aici ca redînd nu o diminuare a politicii, nici o miniaturizare a ei, ci o grijă specială pentru spaţiile exterioare politicii în care practicile urbane ajung să dea o formă vieţii oraşului. Infrapolitica ţine seama de ceea ce se petrece sub un anumit prag de sensibilitate politică, nu ca atunci cînd, o dată la patru ani, politicienii-candidaţi se "deplasează în teritoriu", în cartiere, în sate, pentru a "lua pulsul" grijilor cetăţenilor. Sub acest prag se produce spaţiul urban, sub acest prag se reclamă dreptul la oraş, sub acest prag este în primul rînd şi cel mai adesea spaţiul politic: adică spaţiul de întîlnire (sau nu), spaţiu de reunire (sau nu), spaţiu de manifestare a pluralităţii umane, singura în stare să dea formă politică libertăţii indivizilor şi vieţii în comun. Politicul şi politica nu încep o dată cu alegerile şi cu lupta dintre partide şi nici nu se epuizează cu ele. În absenţa grijii constante, devenind proiect politic, faţă de punerea în spaţiu (urban) a singularităţilor şi a nevoii lor comunitare, politica e o tristă comedie, ca aceea pe care, în doze regulate, ne-o administrează aleşii noştri.

(21 decembrie 2004)