Elegie pentru retardarea românilor de azi

Deunăzi am achiziţionat mobilier de birou de la o firmă expertă în mobilier. Acolo am văzut cu stupoare un produs "nou", scaunul Viktor (de fapt, fotoliu de fâşii de piele şi bare de inox). Scaunul în chestie are drept noutate apariţia lui la firma respectivă şi în România; altminteri, are o venerabilă vârstă - şaptezeci de ani - şi a fost gândit de arhitectul Marcel Breuer. Inutil să mai menţionez că scurtul sondaj făcut printre amploiaţii experţilor în mobilier a dovedit că nimeni nu ştia o iotă despre produsul pe care îl vând; dimpotrivă, domnul arhitect Ion Mircea Enescu, cel care de cincisprezece ani mă onorează cu prietenia sa nesmintită şi care este un venerabil octogenar, a recunoscut imediat scaunul, l-a datat perfect şi l-a folosit cu bucurie în prima sa vizită la sediul nostru.

Dacă mă gândesc cât de primitive mi se păreau, pe litoral, şirurile nesfârşite de panouri solare de peste parcări, îmi dau seama astăzi că, dimpotrivă, ar fi trebuit să le plâng dispariţia. Ideea era, desigur, bună, deşi pervertită de regimul în interiorul căreia se aplica. Dar retardarea modului de a gândi relaţia cu mediul în zone unde vântul şi soarele ar îngădui, dacă nu decuplarea de la reţelele naţionale de putere, cel puţin masive economii la nivelul comunităţii, trimit aceste aşezări autohtone, dimpreună cu fauna umană care le populează, în preistorie: la Sulina, spre pildă, se arde păcură greu adusă de pe "continent", cu vapoarele, spre a încălzi blocurile, şi nici măcar o singură tentativă nu a fost vreodată făcută, în ultimii cincisprezece ani, de a pune la lucru briza şi soarele dogoritor.

Continuu să spun că minţile compatrioţilor mei cu bani mulţi sunt schizoide: îşi doresc maşini de cel mai înalt rafinament şi de design aţâţător dar îşi comandă locuinţe cât mai retrograde vizual cu putinţă, monumente închinate colibei pe pari, dar trase în marmură de cavou şi cu ţiglă de oţel, neapărat suedeză. Cum pot arhitecţii înşişi să suspine după neoromânesc, până acolo încât două din cinci premii importante ale bienalei de arhitectură Bucureşti 2004 au elogiat tocmai această întoarcere în trecut care ne aminteşte de doamnele de companie ale reginelor românce, îmbrăcate în marame de borangic "naţionale" şi cântând a capela "Ciobănaşului îi place sus la munte la izvor"!... Putem oare cu seriozitate să oferim ceva din trecut, care nici atunci nu depăşea registrul pitorescului, drept pildă prezentului şi viitorimii? Ne pregătesc intelectualii noştri o retragere resentimentară în munţi, pârjolind fântânile (americanii au o expresie mult mai dură pentru fuga de provocările realităţii: "a umbla cu capul în fund", să mă iertaţi de vorba proastă...), după ce ne va lovi în moalele capului tsunami-ul integrării din 2007, pentru care nu ne pregătim în nici un chip vizibil?

Nu e întârzierea noastră ca naţie gravă, ci, literalmente, înapoierea: ne retragem din bruma de modernitate pe care o parcursesem, ne repliem pe codurile tari (şi proaste) ale celor deja ştiute, suntem conservatori (dar ne lipseşte conserva...). Suntem astăzi mai înapoia generaţiei bunicilor noştri, cei care au prins începuturile modernităţii în România. Modernizarea - forţată, ca toate modernizările lumii - a fost neasimilată şi, deîndată ce a dispărut comandamentul ideologic care o propulsa - fie şi în formele caricate pe care le cunoaştem - ea a fost abandonată. Cum poate o minte teafără să fie în acelaşi timp avangardistă şi retrogradă (nici măcar conservatoare)? Cum poate intelectualul român să fie post-modern în, spre pildă, literatură şi să nu fie consistent (dacă nu omogen) în relaţiile sale cu celelalte arte, fie şi în chipul obsolet în care multe se practică la noi? Nu dau exemple, pentru că vreau, încă, să îmi păstrez bunele relaţii pe care le am cu unii dintre aceşti distinşi intelectuali şi artişti, dar fenomenul ar trebui să ne îngrijoreze pentru că ţine deopotrivă de schizofrenia spaţiului intelectual public, ca şi de propria noastră sănătate mintală, până la urmă.

Retardarea noastră este una profundă, resentimentară şi dă seama de carenţe esenţiale de educaţie (care sunt ale sistemului, fireşte, dar sunt transferate până devin ale individului) şi de asumare fiinţială a prezentului. Mă tem că, dacă este să parcurgem pe repede înainte şi programele politice ale trecutelor alegeri, nicăieri nu vom vedea o analiză lucidă a datelor şi a datului de la care plecăm. Care sunt proiectele societale de viitor pe care ni le-au pregătit intelectualii noştri, cei aflaţi în poziţii de decizie culturală, politică şi educaţională în cincisprezece ani irosiţi din viaţa lor şi a noastră? Cu ce bilanţ de risipire, de întârziere şi de - să îi spunem pe nume - incultură fudulă - ne prezentăm la integrare, de unde paşi înapoi, de felul celor pe care îi mai fac, cu bărbile-n vânt, călugării greci, care nici acum nu pricep ce i-a lovit, nu mai sunt posibili? Trebuie să ne spună un grup de hip-hop "România, trezeşte-te!", pentru că noi, cei care datorăm adormitei Românii barem bruma de cultură generală pe care ne-a dat-o şcoala de odinioară, noi, intelectualii şi deştepţii şi culţii şi înţelepţii şi sfinţii şi experţii - noi toţi am părăsit-o, între două cocktail-uri şi o bursă în vest, uitând să ne facem temele pentru examinarea finală, cea a admiterii.

Întârziată, România va fi admisă fără loc, oricum candidase pe locuri speciale, pentru handicapaţi; reuşită pe pile şi repetentă din start, deoarece a venit la examen fără cei cincisprezece ani de acasă... Asta pentru că învăţătorii ei nu se vor fi prezentat la slujbă, în toţi aceşti ani, ocupaţi cu meditaţiile prin vecinii mai avuţi, care le-au lipit niscai parai pe frunte: micile şpăgi ale supravieţuirii individuale.