Fără motiv

Abandonîndu-şi zidurile, păşind peste hotar în haos, cetatea a lăsat garda jos; şi nu a devenit vulnerabilă neapărat în faţa unor armate, ci în faţa altor rele (mult mai rele şi mai persistente decît vechile războaie). Pînă atunci, în spaţiul dintre ziduri (care apărau oameni şi legi), se ştia că faptele rele nu scapă (nu trebuie să scape) nesancţionate. Cel rău conspira şi acţiona împotriva sistemului de valori plasat la temelia cetăţii şi era (pînă la urmă) pedepsit pentru aceasta, era aruncat dincolo de zidurile cetăţii, era expulzat în hău; vina nu putea să scape nepedepsită.

Fără hotar, oamenii nu mai pot afla pînă unde se întinde ordinea. Fără hotar, o comunitate devine prea fluidă pentru ca membri ei să se cunoască şi să se recunoască. Fără hotar, înseamnă fără certitudini. Fără oprelişti, făpturile haosului se plimbă în voie pe unde au chef, alterînd spaţiul ordonat.

Într-un loc fără hotar, pedeapsa nu mai ţinteşte o vină. Mecanismul pedepsei, fără reperele unui spaţiu ordonat, pare să se fi dereglat şi a luat-o razna lovind unde îi căşună, sosind fără să dea de ştire şi fără noimă. Oamenii îşi văd de ale lor, ştiind că în orice clipă pot fi pedepsiţi fără a afla şi pentru ce vină, fără a avea vreo vină, ştiind că în orice clipă un tip încins cu un brîu curios se poate transforma într-o armă letală, ştiind că în orice clipă un avion poate ateriza la ce etaj vrea el.

Pedeapsa soseşte în numele unei cauze, lovind (însă) unde se nimereşte, urmărind un efect teatral şi nu sancţionarea celor vinovaţi. Din nefericire, oraşul modern permite un astfel de comportament; de fapt, oraşul permite orice fel de comportament şi acest lucru este speculat în direcţii aberante. Motivul este simplu: coeziunea cetăţenilor s-a topit iar oamenii au început să uite unii de alţii, înstrăinîndu-se; oraşele mari sînt neputincioase în faţa atentatelor (tocmai) din cauză că (ele însele) asigură anonimatul prielnic conspiratorilor.

Pitit (paradoxal) la vedere, răul îşi face apariţia brusc şi zgomotos, pentru ca, mai apoi, să devină la fel de repede nedetectabil.

O comunitate mică nu era (şi nu este) expusă acestui pericol deoarece un vizitator este reperat imediat iar gesturile suspecte sînt rapid remarcate. În marile oraşe, locuitorii se ştiu prea puţin între ei pentru a remarca o figură nouă în peisaj. Nici zidurile şi nici valorile nu-i mai ţin pe oameni strînşi la un loc. Lumea modernă îi lasă (şi chiar îi încurajează) să se vînture oriunde, să se amestece într-una.

Şi nu maşinăriile ori sistemele de supraveghere vor curma acest fenomen. Trebuie înţeles faptul că oraşele mari sînt pline de ponoase, că toată criminalitatea modernă îşi are rădăcinile în vulnerabilităţile marilor aşezări şi că se cere o recalibrare a aşezărilor. În acest fel, comunităţile se vor apăra singure, mult mai simplu şi mai eficient, fără sofisticării tehnologice şi fără să mai aştepte ca un eveniment să se producă pentru ca, mai apoi, să bîjbîie în căutarea făptaşilor, ci descurajînd tentativele de a face rău.

Chiar şi într-o lume aglomerată (ca cea de azi), reînchegarea comunităţilor nu e un lucru imposibil.